Alexandru Culiuc

9 mai 2009

Soluții pentru Moldova. Diversificarea și sofisticarea exporturilor

Un șir de inovații în domeniul politicilor economice au fost inițial introduse în țări mici, și doar apoi preluate de economiile mari. Țintirea inflației a fost introdus în Noua Zelandă și preluată de majoritatea țărilor OSCE. Privatizarea sistemului de pensii realizată în Chile (așa numitul „sistem de asigurări sociale bazat pe trei piloni”) a fost promovată de Banca Mondială în toată lumea, inclusiv Moldova. Estonia și Lituania primele au introdus impozitul unic pe venit (flat tax), o experiență care a fost ulterior imitată de alte țări din Europa Centrală și de Est. Ponderând aceste fapte, am început și eu să mă gândesc, în ce domeniu al politicii economice ar putea inova Moldova – o țărișoricuță cu economie deschisă, o piață internă mică, concentrată într-un număr limitat de sectoare exportatoare.

Cum să crească o țară cu economie deschisă, piață internă mică și limitată la câteva industrii exportatoare?

O țara cu economie deschisă și o piață internă limitată are doar o cale de creștere economică – exporturile. Cauza e simplă – majoritatea activităților productive moderne sunt caracterizate de economii de scară și externalități de „learning by doing” (calitatea producției crește iar costul scade odată cu volumul producției, deoarece producătorul învață și îmbunatățește produsul/procesul de producere din propria experiență). Producătorul orientat spre piața internă poate fi incapabil să atingă volumul de producere necesar pentru a concura la preț și calitate cu bunurile străine. Ca răspuns deseori se invocă argumentul de infant industry, aplicat cu anumit succes în Japonia (automobile) și Brazilia (avioane). Însă dacă economia este prea mică, închiderea pieței la importuri nu soluționează problema – chiar și în lipsa concurenței externe, piața locală oricum rămâne prea mică pentru a permite industriilor protejate să ofere produse la prețuri acceptabile pentru societate. Moldova aparține anume acestui grup de țări. Cu alte cuvinte, protejarea și stimularea pieței interne nu va duce la o dezvoltare economică durabilă. Anume de aceea industriile exportatoare reprezintă unica forța motrică de dezvoltare Moldovei.

Nu este însă suficient să crești volumul exporturilor. Urmează și să le diversifici. Concentrarea exporturilor într-un număr mic de sectoare duce la susceptibilitatea economiei la șocurile externe. Embargoul de vinuri a demonstrat că aceste șocuri pot fi suficient de puternice pentru a destabiliza economia. Diversificarea are și un al doilea scop. Țările sărace sunt sărace deoarece produc și exportă bunuri cu „valoare adăugată scăzută”— prețul unitar raportat la numărul de ore lucrătoare este scăzut. În acest sens, prin „diversificarea” înțelegem și procesul prin care țara sporește ponderea exporturilor sofisticate, cu „valoare adăugată sporită” (scriu acest termen în ghilimele, deoarece, deși extrem de popular în presă și în rapoartele a tot felul de consultanți, el este de fapt lipsit de sens economic).

Cu alte cuvinte, calea spre dezvoltarea Moldovei constă în creșterea și diversificarea industriilor exportatoare, preponderent în direcția produselor sofisticate.

Să vedem care sunt soluțiile discutate pentru atingerea acestui obiectiv strategic.

Soluția ortodoxă #1: Susținerea micului business

Când vine vorba de inovații și diversificarea în industrii noi, mulți își aduc aminte de întreprinderile mici și mijlocii (cu poeticul acronim ÎMM). În final, Google, Apple și altele au început în garaje, blocuri universitare și alte clădiri extrem de distanțate de oficiile companiilor dominante la acel moment. În plus, rata medie de creștere a ÎMM este mai înaltă decât cea a companiilor mari. Cel puțin așa se crede. Să analizăm aceste argumente în detalii.

Apple, Google și altele puteau miza pe o rețea dezvoltată de investitori specializați în finanțarea unor proiecte experimentale cu riscuri enorme: angel investors și companii de venture capital (VC). Moldova, dar și țări incomparabil mai dezvoltate, nu dispun de asemenea infrastructură financiară specializată. O persoană/întreprindere din Moldova care deține capital nu va investi prin intermediari (VC) într-o companie gestionată de oameni necunoscuți. Cauza e simplă: lipsa unor pârghii prin care investitorul minoritar poate să garanteze că, în cazul succesului, va putea recupera partea corespunzătoare a profiturilor. Pentru asta este necesar de un consiliu de administrație funcțional, audit relativ ieftin, contabilitate transparentă, etc. Dacă investitorul dă de o idee proaspătă, el o va îngloba în propria afacere existentă. Cu alte cuvinte, în majoritatea țărilor (și mai ales în țările mici), Google nici o dată n-ar fi existat ca o companie independentă, ci doar în calitate de sucursală a Microsoft, iar Microsoft – sucursală a IBM, iar IBM – ca sucursală la GE, ș.a. De facto, anume asta și s-a întâmplat în Europa, unde practic nici o industrie high tech nu este dominată de start-up-uri recente, ci doar de behemoți bătrâni de genul Siemens, Philips și Alstom.

Ce are tot asta cu o țară de genul Moldovei? Aici ÎMM nu-și pot permite să inoveze în aceeași măsură precum cele din SUA. Fondatorii ÎMM nu pot miza pe investitori din afară care ar absorbi pierderile în caz de insucces. De aceea ei minimizează riscurile lansând afaceri în cadrul unor industrii bine stabilite. Fondatorul ÎMM din Honduras știe că creșterea bananelor este o industrie profitabilă în Honduras, iar cel din Ucraina este sigur că are șanse să obțină profit din creșterea roșiilor. S-ar putea să fie că producerea rachetelor de tenis să fie, potențial, mult mai profitabilă în ambele țări, dar ÎMM nu-și pot permite asemenea aventuri.

Chiar dacă ÎMM-urile nu pot oferi o diversificare a exporturilor și a economiei în genere, posibil susținerea ÎMM este argumentată de potențialului lor înalt de creștere? În final, dacă ÎMM cresc repede, poate nu este critic dacă ÎMM sunt concentrate în industrii vechi. Aici însă avem de-afacere cu o eroare de măsurare (numită n engleză selection bias). Rata de creștere în anul T poate fi măsurată doar pentru companiile care au existat și în anul T-1. Rata de mortalitate a ÎMM este foarte înaltă (chiar dacă investești în roșii în Ucraina, un singur an neroditor îți omoară businessul) și deci o bună parte din companiile din anul T-1 nici nu mai există în prezent. Iar rata de creștere a unei companii moarte este… minus infinit. O măsură corectă a ratei de creștere a unui grup de companii este rata de creștere ajustată la probabilitatea de supraviețuire. Și odată ce probabilitatea de supraviețuire este extrem de înaltă pentru companiile mari (General Motors a putut să supraviețuiască un deceniu cu pierderi anuale de miliarde de dolari), aflăm că măsura ajustată a ratei de creștere este echivalentă pentru companiile mari și ÎMM. Aceeași analiză se extinde asupra afirmației privind potențialul ridicat al ÎMM de creare a locurilor de muncă. Este și el un mit (susținut de politicienii din întreaga lume) – nimeni nu măsoară locurile de muncă pierdute în urma dispariției unei ÎMM.

Un răspuns la toate argumentele de mai sus ar fi că Moldova nu poate să-și permită să nu sprijine ÎMM – ele constituie circa 97% din numărul total de întreprinderi. Însă această cifră de 97% de fapt reprezintă un argument împotriva bazării politicii de promovare a exporturilor pe ÎMM. Politica industrială prin definiție presupune că unele industrii sau unele companii sunt sprijinite din contul altora. Un guvern care susține 97% din întreprinderi realmente nu susține nici una, deoarece (i) fondurile alocate fiecăreia vor fi mizere și (ii) practic nimeni nu va obține vreo prioritate față de alții (unica parte care va pierde vor fi acele 3% de companii mari).

În concluzie, ÎMM nu oferă careva avantaje la capitolul creștere, și suferă de dezavantaje clare la capitolul diversificare. În plus, apartenența la ÎMM nu este un criteriu de selecție care s-ar solda cu o politică industrială focusată.

O altă reacție explicabilă la afirmația „viitorul economiei Moldovei rezidă în exporturi” este dorința de a susține exportatorii actuali și în special industriile strategice. În principiu aceste industrii pot fi împărțite în două grupuri: industrii tradiționale și industrii care au crescut rapid în ultimul timp.

Soluția ortodoxă #2: Susținerea industriilor exportatoare „tradiționale”

Oricare țară are industrii exportatoare strategice, care reprezintă surse importante de valută străină și de locuri de muncă. E normal ca strategia de promovare a exporturilor să creeze condiții acceptabile pentru dezvoltarea lor în continuare. Deseori însă termenul „exporturi strategice” este confundat cu „exporturi tradiționale”. O adevărate industrie strategică stă ferm pe picioare, generează în jurul său o rețea de industrii conexe și este un important contribuabil net la buget. Problema apare în momentul în care o industrie „strategică” devine „tradițională” – anterior importantă, însă care, în urma unui șoc se află în criză/declin și cere subvenții pentru a supraviețui.

Aici urmează să clarificăm dacă industria a fost afectată de un șoc permanent sau temporar. Un șoc temporar, precum seceta sau un embargou, urmează să fie depășite prin finanțarea temporară a respectivei industrii. Un șoc permanent necesită o soluție permanentă. Spre exemplu, industria de automobile din Rusia era competitivă pe piața CAER în lipsa concurenței. Deschiderea piețelor statelor post-comuniste pentru producătorii occidentali de automobile reprezintă un șoc permanent pentru VAZ și altele. Dacă și după douăzeci de ani VAZ practic continuă să piardă cotă de piață, apoi nu există nici o scuză pentru susținerea de mai departe a industriei auto – VAZ este evident incapabil să concureze cu străinii. În genere, deschiderea pieței CAER este probabil cel mai important șoc de liberalizare comercială din ultimul secol. Electronica din republicile baltice, ciocolata moscovită, vinul moldovenesc, țigările bulgărești, motocicletele cehe, cosmetica poloneză, plajele de pe litoralul Mării Negre – toate acestea s-au transformat peste noapte în bunuri de calitatea a doua (cel puțin în afara țărilor originare), deoarece în cadrul economiei globale respectivele țări nu mai dețineau acel avantaj comparativ pe care îl aveau în cadrul CAER.

În concluzie, chemările de a susține a industriilor tradiționale afectate de șocuri permanente negative (destrămarea CAER sau altele) de regulă sunt chemări de subvenționare a unor industrii fără perspective de revenire la pozițiile lor anterioare. Ele urmează fie să dispară totalmente (cum s-a întâmplat cu uzina de televizoare și de computere din Moldova), fie să se constrângă până la un nivel relativ redus, deoarece mărimea lor actuală (un vestigiu al succeselor anterioare) depășește nivelul de echilibru. Nu este clar dacă o țărișoricuță precum Moldova își poate permite luxul de a susține asemenea industrii. Deseori se invocă argumentul de asistență socială – susținerea respectivelor industrii protejează mii de locuri de muncă. Însă statul dispune de pârghii directe de livrare a asistenței socială, iar politica industriala urmează să fie axata exclusiv pe direcții care oferă cel mai mare dividend de creștere economică.

Cred că a devenit deja clar că adevărata soluție constă în identificarea unor industrii noi cu potențial înalt de creștere.

Soluția ortodoxă #3: Susținerea industriilor exportatoare care au înregistrat succese recente

Unul din algoritmele utilizate în identificare a acestor industrii este alegerea industriilor care au înregistrat succese importante în ultimii ani. În cazul Moldovei ar fi vorba de industria textilă, nucă, IT. Aici însă apare o întrebare elementară: care este eșecul de piață care validează susținerea respectivelor industrii din contul altora? Ele deja sunt în faza de creștere rapidă – nu este clar de ce restul economiei urmează să le subvenționeze și mai mult. Asemenea industrii cer una: un climat investițional cel puțin tot atât de prielnic ca și restul economiei. E adevărat că statul Moldovenesc nici măcar asta nu a oferit noilor industrii de succes. Spre exemplu, când industria nucii din Moldova a început să înregistreze o creștere vertiginoasă, prima reacție a guvernului nu a fost să studieze succesul industriei, ci să o împovăreze cu licențe la export.

Soluția ortodoxă #4: Identificarea de experți a industriilor cu potențial de creștere sporit

În sfârșit ajungem la soluția cel mai des invocată de tot felul de studii strategice – noi, „experții”, urmează să identificăm acele industrii în care Moldova poate obține un avantaj comparativ, industriile care vor împinge Moldova înainte. În cazul Moldovei, s-au invocat, spre exemplu, industria IT și bio-combustibilii. Problema constă în faptul că noi, „experții”, de fapt nu suntem specialiști în nici unul din respectivele domenii. În caz dacă un expert sau politician este ferm convins că viitorul Moldovei rezidă în IT, apoi cel mai rațional pas din partea lui ar fi să-și încerce propriile forțe în respectiva industrie (din resurse proprii sau din credite), iar piața deja va decide dacă această convingere a fost corectă sau ba. Cu alte cuvinte, opinia experților nu valorează nici un ban în această întrebare – unicul judecător este piața. Întreprinzătorii urmează să experimenteze cu produse noi, iar mecanismul de „selecția naturală” va determina care industrii cu adevărat pot împinge Moldova înainte. Prin urmare, cea mai potrivită strategie de transformare structurală a Moldovei constă în incitarea experimentelor de lansare a unor produse noi menite pentru piețele de export.

Scepticii vor răspunde că moldovenii duc lipsă de experimentatori, că vestigiul comunist a erodat spiritul antreprenorial, etc. Însă chiar dacă aceste afirmații ar corespunde adevărului, asta nicidecum nu înseamnă că mecanismul de piață urmează să fie ignorat și că „experții” urmează să decidă viitorul economiei țării. În așa caz statul urmează să facă una – să susțină experimentatorii existenți și să incite apariția noilor pioneri.

Recapitulare: de ce nivelul de experimentare este scăzut

Problema constă în faptul că echilibrul de piață poate rezulta într-un număr sub-optim de încercări de lansare în industrii și produse noi. O cauză a fost discutată mai sus – în Moldova lipsesc investitori gata să riște bani liberi pentru a deveni acționari minoritari în start-up-uri (deoarece lipsește infrastructura instituțională care ar garanta un venit în caz de succes), iar sistemul bancar tradițional prin definiție urmează să evite proiecte riscante.

Hausmann și Rodrik (2003) au propus încă o explicație, pe care au numit-o descoperirea propriilor capacităţi (self-discovery), fenomen pe care l-au definit ca procesul de descoperirii a profitabilităţii producerii unor bunuri care n-au fost produse anterior în țara respectivă. Primul investitor (pionerul industriei) va afla dacă producerea unui bun nou în ţara respectivă e profitabilă sau ba. Dacă se va adeveri că această activitate este profitabilă, alţi investitori vor copia acţiunile primului, și concurența va reduce la zero profiturile pionerului. Dacă însă pionerul înregistrează un eşec, el va purta întreaga povară a pierderilor, iar piața va învăța că producerea respectivului bun în țară nu este profitabilă. Din această cauza rentabilitatea privată provenită din angajarea într-o asemenea formă de inovaţie este mai mică decât beneficiul social, ceea ce va rezulta într-un nivel suboptim de experimentare din partea întreprinzătorilor.

În final, mai există și lipsa „spiritului antreprenorial” ca urmare a deceniilor de economie planificată în care inițiativa nu era cine știe ce binevenită – o ipoteză mai puțin testabilă, dar nu lipsită de sens.

Există și alte eșecuri de piață care inhibă inovația cum ar fi coordination failures și learning spillovers (n-am idee cum se traduc in română), dar să le lăsăm pentru o discuție viitoare.

Deci există cel puțin două cauze care inhibă experimentarea: (a) nu există investitori specializați în finanțarea ideilor inovaționale și (b) pionerii nu se pot proteja de copierea ideilor de afaceri. Un potențial (c) – moldovenii nu sunt predispuși la experimente – este speculativ și are mai mult de-afacere cu sociologia decât cu economia. Cum n-ar fi, soluţia este una – susținerea din partea statului antreprenorilor care lansează bunuri de export care n-au mai fost produse în economie. Astfel statul efectiv înlocuiește investitorii specializați (compensează cauza „a”), ridica rentabilitatea privată la nivelul rentabilităţii sociale (social return) și-i oferă inovatorului un atu față de imitatori (cauza „b”) și, de ce nu, incită spiritul inovator (cauza „c”).

Cum să susținem experimentarea? O opțiune: MIEPO 2.0

Ne-am determinat care este obiectivul – susținerea experimentatorilor în domeniul exporturilor. Rămâne să găsim metoda.

Cea mai evidentă metodă este să dăm anumite facilități companiilor care sunt primii care exportă produse noi. Imaginați-vă o companie care a produs și exportat o partidă de rachete de tenis, care n-au mai fost produse anterior în Moldova. Compania prezintă agenției împuternicite – un MIEPO refăcut de la zero – o declarație vamală în care figurează codul de 6 cifre (din sistemul armonizat) a respectivului produs. MIEPO verifică în baza de date a Biroului de Statistică dacă respectivul produs a fost exportat în ultimii 5 ani și oferă pionerilor facilități: fiscale, financiare (credite mai ieftin), reduceri la servicii de consultanță, etc.

Nivelul și valoarea facilităților ar depinde de cât de inovator este produsul. Spre exemplu, un produs care reprezintă un export nou la nivel de 4 cifre (categorie de produs) este mai valoros decât unul la nivel de 6 cifre (produs). Spre exemplu, în sistemul armonizat cămeși pentru femei și pentru bărbați sunt două produse diferite la nivel de 6 cifre, însă primele 4 cifre sunt identice.

Un alt parametru important este definirea unor sunset clauses explicite. Sunset clause (un alt termen care nu știu cum s-ar traduce în română) este o prevedere care stipulează când expiră facilitățile oferite. În primul rând este clar că ele nu pot fi extinse la nesfârșit – ideea este să susținem experimentatorii, iar un experiment care nu reușește să se țină pe picioare fără asistența statului după 3-5 ani de existență reprezintă un eșec (deloc inutil, deoarece întreprinzătorii învață din eșecurile altora). Deci este clar că facilitățile urmează să fie oferite pentru o perioadă de câțiva ani. Mai mult ca atât, odată ce obiectivul este să susținem apariția industriilor cu potențial nalt de creștere, facilitățile urmează să fie retrase în caz dacă volumurile exporturilor a companiei-experimentatoare nu cresc anual cu cel puțin X procente (undeva în limitele 10-20%).

Evident, există multe alte detalii care urmează să fie definite în procesul de reorganizare a MIEPO – organizație care până în prezent a contribuit extrem de puțin la economia țării. Printre ele se numără:

  • facilitățile exacte de care urmează să beneficieze pionerii,
  • metode de control pentru a evita acordarea facilităților unor companii care doar reexportă produse aduse în țară prin contrabandă,
  • conținutul de valoare adăugată locală necesară pentru a califica produsul drept „made in Moldova”, etc.

Încă o opțiune. Zone economice libere „comme il faut”

Zonele economice libere au devenit un subiect popular în ultimul timp. Spre regret, ele sunt discutate în cadrul dezvoltării regionale și evaluate prin prisma potențialului de reducere a sărăciei. Însă zonele economice libere există pentru a împinge economia înainte, nu pentru a trage pe cei rămași în urmă. Mai la general, politica industrială este probabil cea mai nepotrivită pârghie pentru a lupta cu sărăcia.

În contextul discuției de mai sus, o zona economică liberă comme il faut urmează să fie deschisă exclusiv industriilor exportatoare. Mai mult ca atât, ele urmează să fie deschise doar companiilor care vor exporta produse noi, care n-au mai fost exportate anterior – baza de date a Biroului de Statistică va prinde bine și aici. Asta deoarece n-are sens să oferi privilegii companiilor care nu intenționează să facă altceva decât să repete ceea ce alte companii deja produc în afara zonelor.

Amplasarea zonelor urmează să fie determinată de investitori cheie, care sunt dispuși să fie primii locatari, deoarece n-ar fi deloc productiv să-i impui să se amplaseze în Țânțăreni, departe de infrastructură și forță de muncă calificată. Condiția ar fi una – terenul urmează să fie amplasat în afara razei de 10 (sau 20 sau 30) km de Chișinău.

Concluzii

Evident, soluțiile propuse mai sus nu sunt decât două exemple. La sigur există multe alte metode de a incita experimentarea în exporturi. Principalul meu obiectiv a fost să explic (i) că anume promovarea exporturilor noi prin incitarea experimentării absolut critică pentru dezvoltarea economică a țării și (ii) de ce multe alte strategii propuse (susținerea micului business, industriilor strategice și altele) nu reprezintă opțiuni promițătoare în această direcție.

Publicat: 9 mai 2009 1:09

Categorii: Economie si Afaceri

Taguri: , , , ,

Comentarii (2)

1

Dumitru
15 aprilie 2011 14:43

Imi place ideea cu promovarea cresterii economice prin a lasa antreprenorii sa decide ce vor produce si exporta (o parte din productie poate fi doar import-replacement, si nu exportul per se).

Sunt sceptic la diversificare in sine a exporturilor din perspectiva (1) obiectivului si (2)instrumentului.

1. Obiectivul in sine de diversificare imi este "strain": nu sunt convins ca o economie ca Moldova care s-ar axa pe 60-70 de industrii ar fi mai competitiva decat o economie care se axeaza pe 7-8 industrii. Poate chiar din contra. 7-8 industrii-cheie ar fi mai bine. Daca vezi ce e nevoie sa fii competitiv in a produce ceva, deseori nu o faci de unul singur. Exemplele de succes arata ca ai nevoie de un cluster de alte companii (suppliers, co-ompetitors). Intr-o tara mica ca Moldova, nu cred ca este suficienta scara pentru a diversifica (ori fragmenta) la infinit economia.

2. Instrumentul: Tintirea noilor coduri de export ar putea sa se transforme intr-un nou sport national (e.g., cu anunturi in makler de la "consultanti" care te vor ajuta sa tintesti un nou cod de produs la export pentru a obtine facilitati)


* * *

O solutie, dupa mine, este dezvoltarea naturala a catorva clustere, generate initial de investitiile companiilor mari (straine). Acestea, la randul lor, vor aduce/crea cu ele clustere de companii. Rolul statului ar fi mai mult drept un arbitru echidistant care ar sustine mediul investitional in general, si intrarea companiilor aceste mari in Moldova.

Probabil sunt si alte solutii.

2

IonMarandici
30 iulie 2015 0:44

Curios ca nu sunt multe comentarii, este un blog post foarte bun. Poate din cauza asta. Cateva remarci aleatorii:

1) Este o incercare originala si optimista de a solutiona problema dezvoltarii in RM. Originala, pentru ca propui o schema concreta de incurajare a exporatorilor experimentatori. Optimista, pentru ca, unele probleme nu au o solutie, adica sunt de nerezolvat din cauza factorilor structurali.

2) Legat de punctul 1 este interesant este ca nu incepi cu teoriile clasice ale cresterii economice. Probabil ca eu as incepe cu o examinare a teoriilor elaborate de Solow-Swan, Acemoglu, Romer sau Schumpeter, dupa care as explica de ce acestea nu se aplica Moldovei si as propune modelul meu bazat pe export.

3) In legatura cu solutia pe care o propui: "susținerea din partea statului antreprenorilor care lansează bunuri de export care n-au mai fost produse în economie."
Mi se pare o idee buna, insa exista doua aspecte problematice ...

a) produsele noi pentru export trebuie sa apara de undeva. Cum apar aceste produse noi in primul rand? Revenim la endogenous growth theory si teorii despre progresul tehnologic-inovatii (punctul 2);
b) daca lasam statul sa se ocupe de asta, sigur o sa apara firme controlate de politicieni, care vor profita de sistem, deci daca businesul si politica nu vor fi separate mai clar, vor aparea rent-seeking.

4) O alta intrebare este daca aceste facilitati vor fi oferite companiilor cu capital strain sau doar celor cu capital moldovenesc? Adica daca o companie din Ucraina vine cu un produs nou si il re-exporta din Moldova, aceasta ar trebui sa primeasca beneficii sau nu?

5) In fine nu vreau sa fiu prea critic, dar cred ca o mare parte din solutie ramane educatia. De aceea Maia Sandu era omul potrivit la Ministerul Educatiei. As investi masiv in domeniul stiintelor exacte cum face SUA cu STEM programs si domeniul IT.

6) In legatura cu zonele economice libere ca reteta a dezvoltarii mi se pare ca si-au trait veacul. Au aparut peste tot, nu am urmarit literatura atent, dar daca ele apar peste tot banuiesc ca deja nu mai sunt o solutie.

Adauga Comentariu


HTML admisibil: a href, b, i, br/, p, strong, em, ul, ol, li, blockquote, pre