Alexandru Culiuc

28 iunie 2013

Lasă-mă să te las

Îmi pare rău de cei 42% din absolvenți care au picat bacul 2013; nu e vina lor. E vina părinților și învățătorilor care de mai mult timp se aflau într-un acord „lasă-mă să te las”. Profii lăsau copiii să copieze, iar părinții lăsau învățătorii să nu prea predea (și, în calitate de bonus, mai organizau și „fondul clasei”). Elevii, în rezultat, erau slab motivați să învețe (people respond to incentives). Acest parteneriat înflorea atât timp cât Ministerul închidea ochii la el. Maia Sandu a spus tuturor părților implicate „nu te las”! Dar e important de înțeles că mesajul nu este „nu te las să copiezi!”

Problema nu constă în aceea că o bună parte din absolvenți copie la examene — aș fi un ipocrit la pătrat dacă aș afirma că n-am copiat în viața mea.[1] Adevărata problemă constă în faptul că absolvenții n-au prea învățat în anii înainte de bac și deci copiatul devine unica metodă de a susține examenul. Adevăratele mesaje, aș crede, sunt „nu te las să nu înveți!” (pentru elevi) și „nu te las să nu predai!” (pentru învățători).

Repet, copierea nu este o problemă fundamentală a sistemului de învățământ. Copierea este un simptom și totodată o metodă de a închide ochii la problemele fundamentale. Problemele sunt altele: școli delapidate și prost încălzite pe timp de iarnă, prost dotate cu manuale, calculatoare, terenuri de sport, etc. Învățătorii au salarii mici, ceea ce duce motivație scăzută, un deficit de învățători tineri (iar cei care aleg profesia educatorului nu întotdeauna fac față cerințelor) și relații clienteliste dintre părinți și învățători. Există și probleme majore ce țin de procesul de studii.[2] Spre exemplu, copiatul la examene este o consecință firească al modului de predare a unor obiecte — mulți învățători nu doresc de la elevi altceva decât repetarea mot-à-mot a manualului sau conspectului, și atunci copierea devine cea mai simplă și directă metodă de a primi o notă pozitivă.[3] Suma tuturor acestor probleme contribuie la ceea ce avem — elevii din Moldova au o prestație extrem de slabă la teste standardizate internaționale.

Mulți afirmă că Ministerul ar trebui să înceapă reformele anume prin rezolvarea acestor probleme și doar după aceasta să organizeze examene „cinstite”. Realmente, așa și s-a început — ținând cont de constrângerile bugetare existente, consolidarea școlilor este unica metodă de a o soluționa dotarea slabă a școlilor cu profesori, manuale și echipamente. Dar această reformă nu s-a bucurat de mare susținere. De ce? Deoarece părinții, în mare parte, nu-și dau seama că educația de care „beneficiază” copii lor este profund deficientă. Majoritatea părinților niciodată n-au fost expuși unui sistem de învățământ adecvat, copiii prietenilor săi au susținut cu brio bacul și au întrat la facultăți. Aparent, totul e bine.[4] Și dacă totul e bine, pentru ce necesităm reforme?

E stupefiant faptul că Ministrul Educației încearcă să demonstreze — apelând la aceleași rezultate descurajatoare în teste internaționale — cât de slab este sistemul actual, iar părinții nu vor să audă de nici un fel de schimbări. Și Ministerul nu va reuși să atragă părinții de partea sa atât timp cât părinții nu vor fi convinși de existența problemei. Iar ei nu vor fi convinși de un test administrat de un careva OCDE care chipurile demonstrează că elevii moldoveni sunt mai slabi la mate decât cei chilieni.[5] Unica ce poate să-i pună pe gânduri sunt rezultatele șocante ale unui bac „cinstit”, care oglindește nivelul adevărat de cunoștințe pe care le oferă școala la moment. Rezultatele bacului 2013 nici de cum nu reprezintă rezultatul unor reforme, aceste rezultate doar marchează punctul de pornire a reformelor (și, totodată, un baseline study). Sper — de rând cu echipa de la minister, presupun — că acum populația va înțelege cât de precară este situația în educație și ministerul va găsi mai puține bețe în roate.[6]

În final însă, Ministerul Educației nu poate rezolva singur toate problemele ce țin de crearea unui cetățean educat și lucrător productiv. Consolidarea școlilor nu poate rezolva la o sută de procente problema finanțării educației. Bani suplimentari nu există deoarece fiecare an fiscul colectează mai puține venituri decât s-a bugetat. Dar și sumele bugetate pentru educației sunt ridicole — sunt înalte ca procent din PIB, dar PIB-ul e de râsul găinilor (această hartă în mare parte este relevantă și astăzi), fapt datorat unor ineficiențe economice enorme pe care nimeni nu se grăbește să le înlăture. E clar că problema nu e doar în finanțe — sistemul ar trebui să fie curățată de o mulțime de oameni care profitau din corupția în educație. Dar cum să-i dai afară când codul muncii face ca demiterea unei persoane să fie un proces extrem de lung și anevoios (și deloc cert)? Și chiar dacă ministerul va fi în stare să asigure o educație adecvată, ce-i va stimula pe studenți să studieze sârguincios într-o societate în care corupția sistemului judecătoresc (!) este recunoscută de guvern drept o problemă majoră. Ce valoare au studii în situația în care capacitățile și cunoștințele nu joacă nici pe departe rolul principal în soarta ta profesională?

Toate aceste probleme sunt cauzate de faptul că „lasă-mă să te las” este adevărata lozincă a țării. Părintele și învățătorul: „Lasă copilul să copieze, iar eu te las să nu predai cum se cade; în plus îți mai organizez și fondul clasei”. Automobilistul și polițistul: „Lasă-mă să conduc și să parchez ca un porc, iar eu te las să faci un mic adaos la salariu”. Guvernul și funcționarii publici: „Las-mă să să-ți plătesc copeici, iar eu te las să beneficiezi de un cod al muncii arhaic și inadmisibil de generos pentru o țară la pragul sărăciei”. Businessmanii și guvernarea: „Lasă-ne să operăm în cartel și să nu prea plătim impozite, iar noi te susținem la următoarele alegeri”. Un politician și un alt politician: „Lasă-mă să fac niște bani în domeniul X, iar eu te las să faci niște bani în domeniul Y”.

Maia Sandu are autoritatea să spună „nu te las” la doar unul din aceste „lasă-mă să te las”. Ar fi bine să auzim „nu te las” și la alte capitole.

Vedeți de asemenea...

Practic concomitent cu articolul dat au apărut alte doua care merită citite:

[1] Uneori încheiam pregătirea pentru examen cu scrierea unei „șpore-garmoșcă”. [Mă întreb câtă lume mai ține minte ce e aia „garmoșcă” în era smartfonurilor?] De cele mai deseori nu mai avea nevoie de ea la examen (deși mă încălzea gândul că o am în caz de necesitate), deoarece procesul de sinteza a întregului curs pe o suprafață de hârtie cât se poate de mică era cea mai bună metodă de a te asigura că ai însușit materialul. Ulterior am văzut că în SUA studenții se pregătesc practic identic de examen, doar că sinteza e scrisă pe un set de „index cards” (foi de hârtie groasă de mărimea 3x5 țoli) — necesitatea unui format microscopic decade odată ce nimănui nu i-ar trece prin cap gândul să le ascundă în mâneca cămeșii sau sub fustă.

[2] După mine, procesul pedagogic e o problemă mai acută la facultate. Dar posibil impresia mea despre sistemul școlar este afectată pozitiv de faptul că am prins, în mare parte, ultimii ani a unei școli sovietice decente (Nr.1 din Chișinău), pe când facultatea deja am făcut-o de la început într-o instituție sută la sută moldovenească.

[3] Această metoda este în special dăunătoare în cazul unor obiecte care prin definiție sunt deschise interpretărilor — istoria ar fi exemplul cel mai evident.

[4] Faptul că mulți părinți lasă copiii cu rude și pleacă să lucreze peste hotare este și el un factor care nu le permite părinților să evalueze obiectiv studiile copiilor.

[5] Sunt sigur că 95% din populație nu cunosc (și, realmente, nici nu au de ce să cunoască) diferența dintre OCDE, OSCE, PNUD, BERD, BIRD, DFID, FMI.

[6] Deși primele reacții politice par să contrazică aceste speranțe.

Publicat: 28 iunie 2013 2:36

Categorii: Invatamint

Taguri: ,