Alexandru Culiuc

10 iulie 2013

Despre importanța norocului și a bunicilor

Oamenii au tendința să atribuie insuccesele ghinionului. „Am avut ghinion la examen / la serviciu / cu soția / în viață”. E o metodă simplă să nu-ți asumi responsabilitatea. Dar e mai complicat să accepți că norocul (același ghinion, doar cu semnul plus) a jucat un anumit rol în cazul succeselor — suntem programați să atribuim reușitele exclusiv inteligenței, perseverenței și eforturilor proprii.[1] Evident, acestea au un impact primordial, dar ar fi stupid să excludem din joc șansa. Și e important să recunoaștem aceste momente de noroc și pe cei care ne-au adus acest noroc. Astăzi, 10 iulie 2013, este momentul perfect să povestesc despre câteva momente cruciale din viață în care mi-a mers colosal și să recunosc persoana care mi-a adus acest noroc.

În iarna 1992–93 Fundația Soros Moldova era o organizație mică (sediul era într-o clădire de un etaj pe Kogâlniceanu), cu mulți bani și puține proiecte active. Probabil de aceea Fundația a decis să finanțeze participarea câtorva elevi la Salon de Livre din Paris, în cadrul căreia se desfășura o conferință a tinerilor din Europa. Candidații urmau sa scrie două eseuri în franceză la subiecte europene și să treacă un interviu. Am decis să scriu un eseu despre perspectivele energeticii atomice și altul despre pictorul Eugène Delacroix, cu accent pe tabloul La Liberté guidant le peuple. Primul subiect îl datoram tatălui, care recent vizitase stația nucleară Saint-Alban de lângă Lyon, așa că aveam o sumedenie de materiale la subiect. Al doilea l-am ales deoarece bunica mea, Eva Culiuc, avea un album mare cu reproducțiile lui Delacroix pe care l-a cumpărat în Franța prin anii șaizeci. Franceza mea era ok, dar nu se compara cu cea a bunicii, care anterior fusese profesoară de franceză la Institutul de Medicină (astăzi Universitatea de Medicină). Așa că Bicu (supranumele bunicii încă din anii de liceu) a făcut corecții majore la eseul „nuclear” și a scris o bună parte din cel despre Delacroix. Bun, la interviu am mers singur și m-am descurcat suficient de bine ca să fiu printre cei trei câștigători. Așa în martie 1993 am avut patru zile în Paris — ceva absolut normal pentru un copil de 15 ani de astăzi, dar totalmente extraordinar pentru anul 1993.

În 2010 am ajuns și eu la Louvre (spre rușinea mea, doar în a treia vizită la Paris). Am sărit de bucurie când am dat întâmplător — deja în drum spre ieșire din muzeu — de La Liberté guidant le peuple de Delacroix. Evident, i-am povestit soției despre prima vizită la Paris și am rugat-o să facă o fotografie pentru Bicu. De asemenea m-am întrebat care ar fi probabilitatea să fi ajuns la Paris în 1993 dacă bunica mea nu era profesoară de franceză. Sută la sută am avut mare noroc cu bunica.

Acea prima călătorie în Franța mi-a provocat foamea de noi competiții și călătorii.[2] În toamna 1993 Bicu a auzit la radio că elevii claselor 9-11 sunt invitați să participe la un concurs pentru a studia și trăi un an în SUA. Mai mult ca atât, prima etapă a concursului urma să aibă loc chiar în incinta liceului meu (Gheorghe Asachi). Bunica imediat i-a transmis informația mamei, iar a doua zi a decupat din ziar anunțul detaliat despre concurs, organizat de un oarecare ACTR/ACCELS în cadrul unui oarecare Act în Susținerea Libertății. Așa am ajuns la prima etapă a ceea ce pe timpuri se numea Freedom Support Act Secondary School Program (FSA SSP, sau „the Bradley Exchange”, în cinstea senatorului care a sponsorizat legislația respectivă), iar astăzi se numește Future Leaders Exchange (FLEX).[3] Au urmat două runde de testări la engleză, un interviu și completarea unui dosar de vreo 20 pagini (la ultima etapă deja mi-a mers cu unchiul — Victor Culiuc mi-a cizelat eseurile). În final, am trăit și învățat timp de zece luni în suburbiile Bostonului. Dar, repet, de nu era bunica mea să asculte radioul și de nu era ea să decidă că nepotul ei trebuie să-și încerce forțele și acolo, nu ajungeam în SUA.[4]

Au urmat alte competiții și alte burse. Norocul mi-a surâs de mai multe ori, dar nu și de fiecare dată. Spre exemplu, am obținut bursa Muskie doar din a treia încercare. Pe de altă parte, după primele două eșecuri, cei de la Educational Advising Center (EAC, administratorul bursei în Moldova) știau că am un scor înalt la GRE. În toamna 2003, întrasem la EAC — nu mai țin minte cu ce ocazie — în drum spre bunei, care locuiesc la un cartier de la biblioteca Hâșdeu, unde pe timpuri era amplasat EAC-ul. Coordonatorul centrului mi-a spus că anume în acea zi au primit un prospect de la Harvard Kennedy School și că scorul meu m-ar califica să aplic. Am împrumutat prospectul pe câteva zile și am înțeles că MPA/ID era exact ceea ce-mi doream. Ulterior am reușit să combin admiterea la Harvard cu finanțarea de la Muskie. De nu era să ratez bursa în anul precedent, de nu era să-mi cunoască scorul la GRE coordonatorul EAC-ului și de nu era acel prospect de la Harvard să ajungă la EAC exact în acea zi, nu era să ajung la Harvard (din simplul motiv că nu eram să încerc să ajung).

M-am abătut puțin… După cum am scris mai sus, am trecut prin mai multe competiții și burse. Dar este cert că fără primele două călătorii — patru zile în Franța în 1993 și zece luni în SUA în 1994–95 — studiile și viața mea profesională (și personală, de altfel) erau să fie totalmente diferite.[5] Și este cert că în cazul ambelor călătorii mi-a mers deosebit. Prima dată că aveam o bunică să mă ajute cu eseurile, și a doua oară că aveam o bunică care credea în capacitățile nepotului să răzbată și în SUA.

Aici nu se termină lista „cum mi-a mers cu bunica”. Cu ea am început să citesc cărți — clar îmi aduc aminte doar de Taras Bulba de Gogol, fantastica lui Jules Vernes și Riquiqui et Roudoudou (o carte pentru copii în franceză).[6] Cu Bicu am început să alerg.[7] Tot bunica m-a învățat să joc șah, dame, table (atât versiunea „clasică”, cât și nardele din Caucaz) și rummy. Realmente, primii ani de viață petreceam cu bunica cam tot atât timp cât și cu părinții. Așa că „cei șapte ani de-acasă” în cazul meu erau „de-acasă și de la bunica”.

Mai pe scurt, am avut noroc excepțional cu o așa bunică. Am avut baftă cu întreaga familie Culiuc-Slutu, dar restul familiei nu împlinește astăzi 90 de ani. Iar bunica mea — Eva „Bicu” Culiuc — împlinește, de aceea astăzi, 10 iulie, am scris despre dânsa. Păi iată, mi-a mers foarte mult cu bunica, și o mulțumesc din tot sufletul pentru tot ce a făcut pentru mine și întreaga familie. Acum îi doresc eu baftă — în primul rând cu sănătatea — și aștept cu nerăbdare primăvara 2014, când își va cunoaște în sfârșit strănepotul.


Toamna 1977 și toamna 2012

[1] Anume din această cauză bogații sincer consideră că sistemul de impozitare progresivă și impozitul pe moștenire reprezintă o nelegiuire. În opinia lor, statul n-are dreptul să penalizeze succesul. Și ar fi o poziție valabilă atât timp cât nu recunoaștem că cel puțin parțial acest succes este datorat șansei (inclusiv și IQ-ul, care, în mare parte, e o moștenire genetică de la părinți).

[2] Bun, am participat și până atunci la o olimpiadă sau două la matematică, dar nici o dată nu m-am ridicat mai sus de locul 3 la olimpiada orășenească.

[3] Faptul că acea primă etapă avea loc exact în ziua în care se preconiza un test la algebră a jucat și el un anumit rol — concursul mi-a asigurat o lipsă motivată. Sorry, Maria Andreevna!

[4] În toamna 1993 aveam doar doi ani de engleză la cursurile orășenești de limbi străine organizate în incinta școlii 56, așa că nu credeam că pot face concurență serioasă celor de la Eliade. Cursurile de la școala 56 erau extrem de populare în acea perioadă — erau calitative și relativ ieftine. Așa că înscrierea la cursuri se făcea în august, în baza unui rând enorm. O dată pe săptămână toți cei înscriși în rând urmau să se prezinte în fața liceului și să confirme ca în continuare vor să rămână pe listă. Dacă nu veneai — erai șters de pe listă. Bunelul Leonid a fost cel care venea fiecare săptămână să-mi asigure locul meu în listă; eu în timpul acesta eram în vacanță.

[5] Culiuc.com este și el o consecință directă.

[6] Înțelegerea era că bunica citea două pagini, iar eu una. Eu însă mai săream peste alineate descriptive, așa că paginile mele erau considerabil mai scurte.

[7] Adică ea ședea pe băncuța din Parcul Biruinței — actualmente Catedralei — iar eu făceam cercuri pe aleile parcului. Să alerg un cerc în jurul lacului Komsomolist (actualmente Valea Morilor) am început deja cu bunelul Leonid când aveam vreo 12 ani. Ulterior alergam fiecare sâmbătă-duminica cu tatăl, practic pe același traseu de 8 km.

Publicat: 10 iulie 2013 6:00

Categorii: Invatamint | Personal

Comentarii (7)

1

diana
10 iulie 2013 21:46

sanatate bunicii!
ai scris foarte emotionant!

2

Marina
11 iulie 2013 7:00

Felicitări bunicii! Poate avem cu toții de invatat ceva de la ea.

3

CC
12 iulie 2013 3:51

Bravo! articol foarte frumos, ma bucur ca ai reusit sa-i multumesti bunicii cit mai este in viata. Eu regret ca n-am avut ocazia sa le spun direct bunicilor mei ca-i iubesc, cred ca au simtit de mai multe ori prin gesturile facute de mine, dar regret ca n-am facut-o explicit. sa-ti traiasca bunica inca multi ani inainte, sa speram cel putin pana la 100 de ani, ca nu sunt multe persoane in Moldova care ajung la asa varsta.

eu din totodeauna am recunoscut ca este o combinatie de noroc si eforturi depuse care la un moment dat se incruciseaza care te ajuta sa reusesti mai multe, sau din contra sa nu reusesti. Ai tot timpul nevoie de combinatia lor, in diferite proportii pentru diferite momente.

Si eu am reusit candva doar fiindca un bun prieten mi-a sunat la servici si mi-a spus ca se organizeaza la universitate un concurs care a fost tinut secret si la care intarziasem cum aproape o ora, dar fiind administrat de straini mi-au permis sa-l fac. Cred ca doar fiindca a fost administrat nu de facultate, am reusit sa obtin bursa si sa plec pentru prima data in afara tarii in Paris! Paris-ul a schimbat totul pentru mine, atit perceptia mea ca din 100 de usi una e deschisa si trebuie sa incerci, cat si perceptia altora despre mine, brusc mai multi colegi care practic nu vorbeau cu mine erau interesati si sa "date", plus profesorii aveau un alt respect car tot m-a ajutat apoi.

Apropo, am fost si eu la scoala nr 56 dar am facut spaniola fiindca doar acolo erau locuri libere, si baza data de ei imi serveste si pina acum.

Tolstoy are un pasaj superb in "War and Peace" similar temei descrise de tine, cum combinatia de circumstante si deseori persoane care ne vin intimplator in cale pot sa ne schimbe toata viata. Nu mai tin minte unde e pasajul si nici la cine se referea, dar am fost profund influentata de ideile filozofice din pasaj cand eram adolescenta si apoi in mai mule circustante imi dadeam seama ca persoanele cu care comunicau aveau un rol sa joace.

Referitor la noroc, ai dreptate, joaca un rol important in viata noastra si e adevarat ca deseori cand reusim tindem sa ne concentram mai mult pe elementul efortului decat pe cel al norocolui. Tocmai de aceea si trebuie sa existe taxe progresive, taxam elementul norocului, fiindca deseori depunem eforturi similare.

4

Dima
24 iulie 2013 14:53

Salut, Alex!
Mi-a placut mult ce si cum ai scris.
Despre unele aspecte ale reusitei anumitor persoane a scris Malcolm Gladwell in "Exceptionalii". O parte din afirmatiile lui Gladwell au fost confirmate de tine, mai sus.

Mult succes!

d.c.

5

Lilia Slutu-cebanu
28 august 2013 13:44

Salut Sandu. Felcitari pentru bunica. Esti un exemplu pentru toti nepotii sa aduca asa urari de bine pentru bunici.Le doresc multa sanatate sinumai bine. Personal nu-I cunosc dar mi-a povestit matusa ta de ei. Sunt personalitati cu suflet mare. MULTI ANI in continuare.

6

Adi
22 noiembrie 2013 5:04

E ghinion domne :))

7

Adriana
6 februarie 2014 13:36

Era o vorba foarte frumoasa..."cu cat am inceput sa muncesc mai mult, cu atat am inceput sa am mai mult noroc"

Adauga Comentariu


HTML admisibil: a href, b, i, br/, p, strong, em, ul, ol, li, blockquote, pre