Anterior am pomenit că am consultat echipa MCA Moldova privind elaborarea „Analizei constrângerilor”. Este un studiu bazat pe un cadru analitic elaborat de trei profesori de-ai mei: Hausmann, Rodrik şi Velasco. Anume Rodrik şi m-a pus în contact cu MCC la momentul în care aceştia căutau un consultant (un scurt email “I just happen to have a grad student from Moldova” a fost suficient). Aşa că în mai-iunie 2007 m-am trezit într-o poziţie relativ neobişnuită — moldovean care consultă Guvernul Republicii Moldovei din partea unei agenţii a guvernului SUA.

Se pare că am făcut un lucru suficient de bun în Moldova, aşa că anul acesta MCC a decis să-mi încredinţeze o misiune similară într-o altă ţară. Aşa că în prezent mă aflu într-o poziţie şi mai neobişnuită — moldovean care consultă, din partea unei agenţii a guvernului SUA, Guvernul Republicii Malawi. În consecinţă scriu aceste rânduri din lobby-ul unui hotel din Lilongwe (în lobby WiFi-ul prinde mai bine), capitala Malawi, în care am aterizat joi după masă.

Câteva cifre răzleţe: PIB/capita sub $300 (puţin chiar şi după standardele Africii sub-sahariene), speranţa medie a vieţii e de 35 ani, 14% din populaţia matură sunt infectaţi de SIDA, 85% trăiesc în zona rurală, tutunul reprezintă 80% din exporturi, asistenţa externă constituie 30% din bugetul de stat. Cu alte cuvinte, e greu să-ţi închipui o ţară unde cele două-trei sute de milioane pe care le poate aduce MCC ar putea avea un impact mai semnificativ. Misiunea mea este să asist echipa locală să determine care sunt constrângerile principale în calea creşterii economice. Anume la înlăturarea lor şi se preconizează direcţionarea grantului MCC.

Ţara încă n-am văzut-o — doar capitala din fereastra automobilului, şi cabinetele Ministerului Finanţelor şi Ministerului Planificării. Capitala este foarte specifică... E suficient să spun că prima asociaţie pe care am avut-o a fost cu... o zonă balneară de proporţii imense: totul verde, totul e bine amenajat şi îngrijit, dar se priveşte cam ieftin, drumuri puţine dar bine pavate, cartiere în sensul obişnuit a cuvintului (patrulater delimitat de străzi) nu există, lumea pare extrem de relaxată şi deloc grăbită. Nu cred că e o descriere cine ştie ce bună, aşa că va trebui să aşteptaţi fotografiile.

Alte impresii vor trebui să aştepte şi ele, căci weekendul acesta am decis să nu mă aventurez departe – sala de sport şi bazinul hotelului, precum şi soarele de toamnă târzie (toamnă târzie = 26 grade Celsius) ajută de minune să mă debarasez de oboseala acumulată pe parcursul călătoriei de 40 ore (Washington DC – Londra – Nairobi – Lusaka – Lilongwe) şi a câteva zile supraîncărcate din ajunul călătorie (petreceri la Cambridge, pregătiri, două zile de consultaţii în Washington DC). Oricum, am aproape 3 săptămâni aici — sper să am timp suficient şi pentru careva impresii turistice precum şi comparaţii Moldova-Malawi. La moment aş spune că, cel puţin la unele capitole, nu este mult mai stupid să compari Moldova cu Malawi, decât Moldova cu Europa Occidentală.

Cât despre Culiuc.com... Nu e mort, ci doar într-o comă temporară, din care sper să-l scot puţin câte puţin. Aşa că mai treceţi...

1. Muzicanţii

Într-un comentariu la o însemnare dedicată lui Mihai Dolgan în propriul blog, Cezar Salahor a scris:

as spera [...] ca guvernarea [...] sa acorde o atentie sporita artistilor nostri, care mor de obicei in saracie, desi duc faima tarii in lumea intreaga.

În continuare propun răspunsul meu (puţin redactat) lui Cezar:

Muzica populara (în sens de "pop music", nu "folk") este printre cele mai bănoase forme de artă. Dacă artistul se bucură de popularitate şi, mai ales, "duc faima ţării în lumea întreagă" (precum Dolgan), apoi nu există nici un motiv obiectiv de ce ar trăi în sărăcie. S-ar putea afirma că artiştii populari pe timpurile URSS sunt defavorizaţi faţă de ce populari astăzi. În anii de hiperinflaţie (91-94) ei şi-au pierdut economiile acumulate pe timpurile sovietice, iar onorariile lor erau fixate de stat la un nivel scăzut. Păi bine, dar toţi şi-au pierdut economiile în 91-94, iar în perioada comunistă erau distorsionate toate salariile şi preţurile. Şi dacă începem să-i susţinem pe artişti, de ce să nu-i susţinem şi pe restul, care tot nu trăiesc în cine ştie ce mare lux? Problema însă de unde să luăm finanţele să asemenea "cadouri"?

Voi fi contrazis că "cine face parte, parte are", că unii beneficiază de asistenţa statului din simplul motiv că ei sunt statul. Dar corupţia nu-i pradă doar pe artişti — de pe urma ei suferă toţi. Şi dacă printr-un miracol Moldova s-ar debarasa de toată corupţia şi ar obţine din asta resurse bugetare suplimentare, apoi susţinerea artiştilor nu s-ar număra în top-20 de priorităţi pe care urmează să fie cheltuite respectivele fonduri (cel puţin în lista mea de priorităţi).

Tot ce poate face statul pentru artişti este să asigure respectarea drepturilor de autor şi să lupte cu pirateria. Spre exemplu, să închidă torrents.md (ai susţine aşa ceva?). Daca atât de mult te preocupă bunăstarea muzicienilor, de ce să nu începi cu tine însuţi? — şterge din calculator toate MP3-urile copiate/teleşarjate/torrentuite (cel puţin MP3-urile cu muzică "made in Moldova") şi înlocuieşte-le cu CD-uri licenţiate. Dacă-ţi trebuie, le transferi în MP3 singur.[1]

2. Tineretul

Tudor Darie ne avertizează că declararea anului 2008 drept an al tineretului este o mişcare pre-electorală (deci populistă) a comuniştilor, care se va solda doar cu câteva activităţi "de ochii lumii". Totalmente accept această apreciere. Totodată, Tudor a propus alocarea a 50 milioane lei pentru un fond de finanţare a acţiunilor în cadrul anului tineretului. Şi aici apar întrebările... Aş zice că există doar un lucru mai rău decât o iniţiativă populistă de ochii lumii (deci ieftină) — o iniţiativă populistă scumpă. De ce populistă?

Din punct de vedere economic, 50 milioane lei dăruite tinerilor sunt 50 milioane lei luate de la restul populaţiei economic activă (30-60 ani). Acest transfer nu este argumentat de careva eşecuri de piaţă, cel puţin eu n-am auzit pomenirea de careva argumente economice în favoarea acestei teze. Să analizăm unele argumente utilizate pentru a demonstra că tineretul este defavorizat şi să vedem dacă un fond de tineret specializat poate soluţiona respectivele probleme.

Tinerii n-au locuri de muncă? Deseori se invocă argumentul că şomajul printre tineri este mai înalt decât în alte grupe de vârstă. Însă asta-i un fenomen universal — tinerii sunt afectaţi de şomaj într-o măsură sporită peste tot. În Franţa şomajul printre tineri constituie 21-22%, în Spania — circa 30%. Moldova — 14.4%. Este şomajul printre tinerii moldoveni forţat? La Chişinău se resimte un deficit de muncitori calificaţi (constructori, în primul rând), la sate există un deficit enorm de specialişti (medici, învăţători). În plus, tinerii din gospodăriile recipiente de remitenţe nu sunt presaţi să obţină un serviciu. Statul încearcă să adreseze deficitul de specialişti de la sate obligând beneficiarii de burse universitare să lucreze primii doi ani la o post de muncă decis de stat (pe timpurile sovietice sistemul se numea "по распределению"). Este o practică răspândită — burse cu condiţionare similară sunt oferite de guverne şi firme în toată lumea. Tinerii specialişti ajunşi la sat primesc un bonus de 30,000 lei. În pofida acestor stimule, multe locuri bugetare la respectivele specialităţi rămân nesuplinite. Unicul termen care poate caracteriza situaţia actuală este "şomaj voluntar". Contra-argumentul "aceste posturi nu sunt suplinite deoarece salariile oferite de sectorul public sunt prea mici" poate sau poate să nu fie valabil (e o problemă aparte care merită o discuţie aparte), însă această problemă nu poate fi adresată de fonduri de tineret — ţine de politica de salarizare a tuturor angajaţilor din sectorul public.

Tinerii sunt prost plătiţi? Da, însă nu cred că cauza constă în puterea de negociere scăzută a tinerilor. În cazul în care sistemul educaţional local nu oferă decât diplome, experienţa şi capacităţile rămân unicii factori care determină productivitatea persoane (şi deci salariul). Deci dacă dorim să sporim salariile tinerilor, urmează să îmbunătăţim sistemul de învăţământ, lucru care urmează să fie făcut de ministerul învăţământului cu propriile resurse bugetare.

Tinerii n-au accese la credite? Da, deoarece mărimea creditului depinde de venitul persoanei, şi atunci vezi punctul precedent. Accesul la credite depinde şi de istoria de credit, însă până acum nu avem agenţii de credit rating, deci este o problemă comună pentru toţi, nu doar pentru tineri. E drept că dacă am fi avut agenţii de credit rating, tinerii ar fi fost defavorizaţi — nu poţi obţine un credit atât timp cât n-ai istorie de credit. În SUA acest cerc vicios este soluţionat simplu: băncile oferă gratuit studenţilor carduri de credit (nu de debit) pentru a le oferi posibilitatea de a-şi crea o istorie de credit (şi deci de a beneficia de servicii bancare în viaţa lor matură). Dacă dorim ca băncile moldoveneşti să vâneze şi ele clienţii încă din primul an de facultate, urmează să sporim competitivitatea sectorului bancar. Însă din asta ar beneficia nu doar tinerii, dar întreaga economie. Deci ar fi stupid să finanţeze îmbunătăţirea reglementării bancare dintr-un fond tineresc.

Procesul de angajare nu este transparent? Majoritatea cunoştinţelor mele s-au angajat pe măsura capacităţilor sale... Sigur, cu toţii cunoaştem oameni care s-au aranjat prin pile. Sigur, trebuie să luptăm cu nepotismul, cumătrismul şi nănăşismul. Însă statul nu prea are ce căuta în politica resurse umane a companiilor private. Dacă businessmanul preferă să-şi angajeze o rudă şi nu un specialist bun, înseamnă că este gata să sacrifice un profit mai mare pentru a atinge alte obiective (coeziune în familie, etc.). Statul poate să asigure mecanisme transparente de angajare doar acolo, unde controlează politica de resurse umane — în administraţia publică. Însă reforma administraţiei publice este un proiect care nu-i beneficiază doar pe tineri, şi deci nu urmează să fie finanţat din fonduri speciale de tineret.

Pe scurt, eu nu văd eşecuri de piaţă (sau eşecuri de stat), înlăturarea cărora urmează să fie finanţate dintr-un fond special destinat tineretului.

Reprezintă oare tinerii o categorie vulnerabilă pe care urmează s-o susţinem din considerente de echitate socială? Nu cred. Tinerii au acces preferenţial la una din căile de sporire a propriei bunăstări materiale — migraţia temporară. Priviţi statistica — tinerii sunt afectaţi disproporţional de migraţie. Veţi exclama: "Vezi! Ţi-am spus că-s defavorizaţi tinerii dacă sunt nevoiţi să plece peste hotare!". Nu zic că-i bine că tinerii sunt nevoiţi să plece peste hotare pentru a-şi asigura existenţă. Însă explic ponderea mare a tineretului în totalul migranţilor altfel: în caz de necesitate, tinerii au o libertate mult mai mare de a alege această cale decât oamenii maturi, care cunosc mai prost limbile (sau le învaţă mai încet), care sunt legaţi de familie, care sunt mai puţin capabili să lucreze la construcţiile din Moscova din considerente de sănătate (sper că nu veţi contesta că un bărbat de 25 de ani este, în mediu, mai sănătos decât unul de 50). Nici vorba, maturii oricum pleacă (în pofida barierei lingvistice, familiei, sănătăţii) însă aceste costuri suplimentare micşorează nivelul de echilibru a migraţiei mature faţă de cel al migraţiei tinere. Şi odată ce tinerii deja dispun de acces "preferenţial" la un mecanism suplimentar de a face faţă şocurilor negative (additional safety net), nu înţeleg de ce statul urmează să le ofere careva sprijin suplimentar din considerente de echitate şi asigurare socială.

În concluzie, nu văd rostul unui fond de tineret din punct de vedere a celor două obiective nepopuliste: sporirea eficienţii economiei şi asigurarea echităţi sociale. Prin eliminare, obţinem că acest fond nu poate servi decât unor scopuri populiste. Rămâne doar o întrebare: cine va beneficia de dividendele politice derivate dintr-un astfel de fond? Partidul de guvernământ? Opoziţia? Tineri cu ambiţii politice? Bloggerii care ridică subiectul (myself included)?

P.S. Nu exclud că-mi scapă din vedere careva argumente raţionale în favoarea sprijinirii tineretului. Voi aştepta cu interes argumentele respective, în special din partea autorului iniţiativei.

Dintr-un comentariu la însemnarea precedentă am aflat de apariţia blogului lui Iulian Postica. Este o plăcere să-l citeşti — o analiză originală, clară şi bine argumentată a unor subiecte politice. Highly recommended pentru cei care doresc să-şi îmbogăţească viziunea asupra vieţii social-politice a ţării.

Am fost provocat de următoarele raţionamente ale lui Iulian (găsite într-o analiză a performanţelor PLDM):

Este o axiomă că partidul câştiga cât mai multă vizibilitate atunci când lansează cât mai multe iniţiative populiste. Iniţiativele dictate de necesităţi obiective, deşi sunt stringente pentru societate, în mare parte nu provoacă înţelegere din partea maselor. […]

Oricât de cinic nu ar suna, alegerile sunt câştigate prin populism, întrucât atitudinea favorabilă satisfacerii dorinţelor poporului, chiar în detrimentul intereselor reale ale acestuia, tot timpul este percepţia de bază a maselor.

Citind aceste rânduri m-am întrebat cum să definim populismul şi cum să-l separăm de intervenţii ne-populiste? Pentru început e necesar să înţelegem tipologia intervenţiilor statului în economie, căci politicile populiste sunt, în majoritatea lor, de natură economică (mai există şi populism patriotic, dar ăla mai puţin mă interesează).

Eficienţă vs. echitate vs. menţinerea la putere

Implicarea statului în economie este motivată de două obiective: sporirea eficienţii sistemului şi asigurarea echităţii sociale.

Sporirea eficienţii economice este realizată prin înlăturarea sau compensarea eşecurilor de piaţă (externalităţi, asimetrii informaţionale, eşecuri de coordonare, putere de piaţă pe producătorilor şi cumpărătorilor). Într-o utopie neoclasică (mă refer la "economie neoclasică"), aceste eşecuri sunt determinate şi prioritizate de tehnocraţi. Prioritate urmează să fie dată constrângerilor critice (vedeţi secţiunea "Puţină teorie" într-o însemnare anterioară pentru o explicaţie la ce constituie o constrângere critică). Cam toate publicaţiile economice de pe Culiuc.com de până acum au pus accent anume pe acest obiectiv.

Echitatea socială este atinsă prin redistribuirea resurselor economice spre categorii de cetăţeni "vulnerabile" (prin impozitare progresivă, compensaţii nominative, preţuri scăzute la servicii publice pentru unele categorii de cetăţeni). Într-o societate democratică, desemnarea unei categorii de cetăţeni drept "vulnerabilă" este făcută de politicieni, în baza preferinţelor electoratului.

Între cele două obiective există o contradicţie evidentă. Practic oricare mecanism de redistribuire (în afară de "lump sum taxes", care nu se practică în lumea reală) distorsionează piaţa şi deci scade mărimea produsului final. Se demonstrează printr-un exemplu extrem. Dacă-i taxezi pe toţi la 100%, atunci nimeni nu va lucra în genere (pentru ce să lucrezi, dacă oricum nu primeşti nimic?) şi deci venitul total care urmează să fie redistribuit între toţi va fi exact zero (asta-i limita de dreapta a curbei lui Laffer). Pe de altă parte, unele intervenţii motivate de sporirea eficienţii favorizează unele categorii care nici de cum nu pot fi caracterizate drept "vulnerabile": garanţia de stat a depunerilor în bănci beneficiază atât deponenţii, cât şi bancherii, susţinerea exportatorilor beneficiază 1% de vârf a populaţiei (în termeni de venituri), liberalizarea pieţii muncii favorizează angajatorii, etc. Pe scurt, politicile de sporire a eficienţei economice au implicaţii profunde asupra distribuţiei resurselor economice.

În diferite societăţi această contrazicere este soluţionată diferit, în funcţie de ponderea relativă a celor două obiective. Spre exemplu, americanii pun un accent mai mic pe echitate şi mai mare pe eficienţă, europenii — invers. În consecinţă serviciile publice (transportul urban, învăţământul public, asistenţa socială, etc.) sunt mai dezvoltat în Europa, pe când americanii se bucură de venituri disponibile (after-tax) mai înalte.

Discuţia de mai sus ţine de "welfare economics" şi ignorează "politicial economy", adica am reieşit din presupunerea că acţiunile guvernării nu afectează înseşi guvernarea. Viaţa politică introduce încă un obiectiv — menţinerea la putere a partidului de guvernământ. Acest obiectiv este atins prin favorizarea unui grup numeros de alegători sau a unor potenţiali finanţatori de alegeri, deci din nou avem de-afacere cu efecte de redistribuire a resurselor economice. În concluzie, oricare politică economică este influenţat în diferită măsură de cele trei obiective: sporirea eficienţii, asigurarea echităţii şi menţinerea la putere.

În baza acestei discuţii, putem spune că o intervenţie populistă este o intervenţie de redistribuire a resurselor economice motivată în exclusivitate de obiectivul de menţinere la putere, care nici nu adresează eşecuri critice ale pieţii, nici nu beneficiază categorii veritabil vulnerabile de cetăţeni (bătrâni, minori, oameni cu handicap, forţa de muncă din sectoarele distruse de globalizare, etc.).

Populismul, sofisticarea electoratului şi deficitul de tehnocraţi

Învinuirea partidului de guvernământ în populism este una din preferatele activităţi ale opoziţiei (şi în mare parte aceste învinuiri sunt binemeritate). În baza exemplului unui partid, Iulian Postică ne aminteşte că nici opoziţia nu are imunitate faţă de iniţiativele populiste. Sunt de-acord cu Iulian — asta-i realitatea politica cam în oricare ţară: vrei să câştigi alegeri, vino cu propuneri populiste. Şi cu cât mai puţin sofisticat este electoratul, cu atât mai "eficiente" iniţiativele populiste.

Cred însă că deficitul de politici ne-populiste din Moldova nu este explicat doar de realitatea politică şi "nesofisticarea" electoratului. Mai există şi problema "nesofisticării" tehnice a partidelor. Eu nu cunosc economişti puternici afiliaţi vreunui partid de opoziţie (e foarte posibil că există, iar eu pur şi simplu nu ştiu de ei). Iar economiştii sunt, de regulă, cei mai antipopulişti dintre toţi. Ei se axează pe sporirea eficienţii economice, atingerea căreia este asociată cu intervenţii deloc populare: mărirea vârstei de pensionare, limitarea protecţiei angajaţilor, balansarea bugetului, etc. Şi atunci pur şi simplu nu există cine să contrabalanseze obiectivul populist al liderilor de partid cu propuneri tehnic corecte.

Am expus această poziţie într-un comentariu la articolul lui Iulian. El mi-a răspuns că un "economist puternic" ajuns în partid "este nevoit sa-si ajusteze mesajul fata de interesul politicianist al partidului de a cuceri puterea, sa ajusteze mesajul aşa încât să convină alegătorilor." De-acord. Însă această ajustare este neapărat reciprocă. Economistul se ajustează la realitatea politică, politicianul ia în calcul efectele reale ale politicilor propuse. De ce această ajustare este neapărat reciprocă? În caz dacă ajustarea este unilaterală, economistul îşi calcă în picioare integritatea profesională fără a mişca cu o iotă poziţia politicianului. Da, economistul poate să se alăture unui partid exclusiv din interese personale (financiare, dorinţa de putere). Însă dacă doar asta-l motivează şi dacă nu-i pasă de integritatea profesională, apoi nu putem vorbi de "economişti puternici". Însă ei există — cam o duzină de economişti de la Harvard şi alte universităţi de vârf consultă pe Obama, Clinton sau McCain. Nu cred că o fac doar de dragul banilor şi posturilor în viitoarea administraţie: economiştii de la universităţile de vârf sunt bine plătiţi şi ţin mult la reputaţia profesională.

Este cert că economistul se ajustează intereselor politice într-o mai mare măsură decât politicianul se ajustează ideilor tehnocraţilor (anume deoarece populismul este cel care câştigă majoritatea voturilor). Însă atât timp cât influenţa tehnocraţilor asupra politicienilor nu este nulă (iar ea nu poate fi nulă atât timp cât o fracţiune din alegători sunt "sofisticaţi"), deficitul de tehnocraţi va duce la sporirea gradului de populism a mesajelor partidelor politice (fie ele de guvernare sau de opoziţie).

Accentuez, impactul tehnocraţilor depinde de fracţiunea de alegători "sofisticaţi", mai puţin receptivi la iniţiativele populiste. În ultimele săptămâni am dat de păreri şi propuneri care mă fac să cred că chiar şi tinerii inteligenţi şi "nestricaţi" sunt susceptibili unor idei populiste. Voi discuta aceste exemple în partea a doua a "ciclului populist".

Majoritatea reacţiilor la schimbarea cabinetului de miniştri se axează pe întrebarea "ce-ar însemna această permutare pentru alegerile din 2009?" Mă miră că nimeni nu se întreabă "care sunt planurile guvernului Greceanîi?" Pe de o parte, accentul pus pe consecinţele electorale este explicabil — până la alegeri a rămas exact un an şi e clar că noul guvern nu dispune de timpul necesar pentru a implementa reforme radicale (în caz dacă asemenea reforme ar fi autorizate de preşedinte). Totuşi, pentru o ţară care n-a împlinit nici 17 ani un an este un termen considerabil. În final, trăind de la alegeri la alegeri, uităm că majoritatea vieţii (sociale, politice, economice) se întâmplă între scrutinele electorale.]]> Majoritatea reacţiilor la schimbarea cabinetului de miniştri se axează pe întrebarea "ce-ar însemna această permutare pentru alegerile din 2009?" Mă miră că nimeni nu se întreabă "care sunt planurile guvernului Greceanîi?" Pe de o parte, accentul pus pe consecinţele electorale este explicabil — până la alegeri a rămas exact un an şi e clar că noul guvern nu dispune de timpul necesar pentru a implementa reforme radicale (în caz dacă asemenea reforme ar fi autorizate de preşedinte). Totuşi, pentru o ţară care n-a împlinit nici 17 ani un an este un termen considerabil. În final, trăind de la alegeri la alegeri, uităm că majoritatea vieţii (sociale, politice, economice) se întâmplă între scrutinele electorale.

Nu trebuie să fii analist politic ca să-ţi dai seama că un grup de tehnocraţi din echipa Greceanîi trasează în aceste zile priorităţile noului guvern. Obiectivul nu e deloc simplu — să stabileşti o listă de politici publice realizabile într-un an. Iată doar câteva constrângeri cu care se confruntă echipa:

• Politicile de prioritate urmează să depindă doar de capacităţile statului, deci lăsăm de o parte problema Transnistriei, integrarea europeană (cu excepţia acelor paşi care depind de Moldova), preţurile de import a carburanţilor. În aceste probleme, Moldova depinde de alţi jucători, care n-au de ce să grăbească evenimentele. Spre exemplu, grăbind soluţionarea problemei Transnistriei, Moldova îi va oferi Moscovei un atu în plus — cine se grăbeşte, plăteşte tarif dublu (time is not on Moldova’s side).
• În decurs de un an nu pot fi soluţionate probleme strategice, cum ar fi reforma sistemului de asigurări sociale (ce-i drept, poate fi pregătit terenul pentru respectivele reforme).
• Din considerente politice, sunt excluse oricare politici nepopulare (deşi necesare), cum ar fi reducerea drastică a subvenţiilor agricole (deşi unii paşi pot fi probabil fi făcuţi şi în această direcţie).
• Prin definiţie sunt excluse probleme "filosofice" de genul limbii, identităţii naţionale, relaţiilor moldo-române. Ele au fost ridicate de preşedinte şi ar fi naiv de mizat pe faptul că guvernul poate cumva afecta poziţia statului pe aceste întrebări.

Sunt sigur că această listă de constrângeri poate fi completată. Din asta însă nicidecum nu rezultă că guvernul Greceanîi este apriori impotent — există un şir de probleme care pot fi, cel puţin teoretic, soluţionate într-o perioadă relativ scurtă: micşorarea numărului de activităţi supuse licenţierii, simplificarea procedurilor birocratice, dereglementarea (cel puţin parţială) a pieţei muncii, careva mişcări în direcţia UE, etc. Nu este însă evident care din aceste (sau alte) direcţii urmează să obţină prioritate.

În consecinţă apare întrebarea: Care urmează să fie direcţiile prioritare ale guvernului Greceanîi? Din bloggeri, în special mi-ar fi interesant să aud opiniile lui Nicu, Dumitru, Nicolae, Tudor, Lucia, Val, Oleg şi, de ce nu, Denis (in no particular order; and sorry if I missed anyone).

Noul guvern şi anul tineretului. The time is now

Aş crede că în lista politicilor fezabile (pe cât de prioritare — e altă întrebare) se înscriu şi cele legate de "anul tineretului". Iniţiativa prezidenţială a fost discutată în repetate rânduri de Tudor Darie, Nicolae Toderaş şi alţii. Tudor a organizat şi un offline dedicat problemei. Tudor face totalurile:

[...] Am ajuns la concluzia că trebuie să acţionăm. Unele dintre direcţii de activitate ar fi monitorizarea planului de acţiuni al anului tineretului şi penalizarea guvernării pentru acţiunile populiste dedicate tinerilor. Avem schiţate şi o serie de acţiuni."

Păi iată, stimaţi activişti ai tineretului, dacă există un moment când puteţi sugera careva politici concrete şi să nădăjduiţi că aceste propuneri să fie auzite, apoi acel moment este chiar acum — când guvernul îşi stabilite priorităţile pentru următorul an. Şi prin "acum" am în vedere următoarele două-trei zile.

Politicile sectoriale vs. strategii de ţară

"Politica tineretului" se află departe de interesele mele profesionale, însă discuţiile duse la acest subiect în blogosferă pot exemplifica un şir de probleme cu care se confruntă autorii politicilor sectoriale şi, prin urmare, tehnocraţii din echipa Greceanîi responsabili de integrarea lor într-un strategie unică de dezvoltare. Am observat că, pentru moment, discuţiile din blogosferă nu abundă în proiecte concrete care ar putea fi înaintate guvernului spre includere în programul de acţiune a acestuia. E drept că încă nu am văzut acea "serie de acţiuni" schiţate la offline, însă i-aş sugera lui Tudor să analizeze atent aspectele şi implicaţii iniţiativelor propuse. Citez o iniţiativă propusă anterior de Tudor:

Crearea unui fond naţional pentru Anului tineretului de cel puţin 50 mln. de lei. De gestionarea fondurilor să fie responsabil grupul de lucru creat pe lângă preşedintele Voronin, dar care urmează să-şi modifice componenţa în aşa mod încât reprezentanţii organizaţiilor de tineret să fie majoritari. De ce 50 milioane de lei, dar nu 30, 40 sau 70 de mln. de lei? Pentru că 50 mln. ar fi o sumă minimă, care ar urma să fie alocată pentru proiecte concrete — îmbunătăţirea situaţiei în căminele studenţeşti, creditarea tinerelor familii şi a tinerilor antreprenori etc. — şi care ar fi mai mult decât doar "praf în ochi".

Am dubii că o iniţiativă care porneşte de la o cifră magică (aşa şi nu înţeleg de ce anume 50 milioane lei este acea "sumă minimă") are mari şanse să se soldeze cu o politică publică calitativă. O politică sectorială bine gândită urmează un algoritm diferit:

1. Se formulează problemele adresate de politică (eu până acum aşa şi nu am înţeles care sunt aceste probleme specifice tineretului).
2. Sunt determinate cauzele fundamentale ale problemei, anume ele şi urmează să fie adresate de proiectele elaborate.
3. Problemele sunt prioritizate în funcţie de beneficiul soluţionării lor.
4. Sunt elaborate programe/proiecte concrete pentru a adresa fiecare problemă.
5. Sunt calculate costurile fiecărei soluţii (bani, oameni, timp).
6. Se face o analiză cost-beneficiu în rezultatul căreia se decide care programe vor face parte din politica şi se calculează costul pachetului final.
7. O instanţă supra-sectorială (prezidenţia şi/sau oficiul primului ministru împreună cu Ministerul Finanţelor) analizează politica respective prin prisma obiectivelor generale ale statului, evaluează efectele de echilibru general (cum o intervenţie într-un sector se răsfrânge asupra altor sectoare) şi compară eficienţa ei (raportul beneficiu/cost) cu proiecte din alte domenii (50 milioane cheltuite pe tineret sunt 50 milioane care nu au fost cheltuite pe infrastructură). În consecinţă mărimea pachetului este ajustată (de regulă în jos — autorii de politici sectoriale tradiţional supraapreciază importanţa relativă a propriului sector).

Evident, în realitate acest algoritm este încălcat la fiecare pas, ceea ce însă nu înseamnă că el poate să fi ignorat fără repercusiuni. Din lipsă de alte exemple, voi "analiza" cele trei "proiecte concrete" pomenite de Tudor:

• Îmbunătăţirea situaţiei în căminele studenţeşti. Chiar dacă "autonomia academică" este violată la fiecare pas, ea totuşi rămâne garantată de constituţie... Dacă universităţile vor considera că înnoirea căminelor deţine prioritate asupra ridicării noilor blocuri de studii (ASEM, UTM), apoi o pot face şi fără ajutorul statului. Dacă problema constă în supraîncărcarea căminelor, apoi statul ar urma să ridice cerinţele la examenele de admitere şi examenele de stat până la nivelul în care numărul studenţilor va reveni la nivelul anului 1994-95 (când numărul de studenţi era dublu mai mic). "Proiectul" ignorează problema de bază a învăţământului superior — universităţile din Moldova produc tot mai multe diplome, şi tot mai puţini specialişti — în favoarea unei probleme secundare (este încălcat punctul 2).
• Creditarea tinerelor familii. Moldova şi aşa suferă de un bum de consum, nu înţeleg de ce statul ar fi vrut să complice şi mai mult lupta Băncii Naţionale cu inflaţia. Propunerea nu ia în consideraţie efectul de echilibru general — punctul 7.
• Creditarea tinerilor întreprinzători. Cineva poate să-mi explice de ce un tânăr întreprinzător urmează să fie creditat la condiţii mai favorabile decât unul "în vârstă"? Care este eşecul de piaţă adresat de respectiva intervenţie? Şi cum să împiedici businessmenii "în vârstă" să-şi desemneze copii drept "întreprinzători" (în documente) pentru a accesa creditele preferenţiale? După mine, lipseşte o problemă bine definită — punctul 1.

Concluzie: deşi bine intenţionate, valoarea acestor proiecte este uşor contestabilă, în special dacă le analizăm prin prisma obiectivelor economice, care, în cazul celei mai sărace ţări din Europa, urmează să prevaleze asupra oricăror alte obiective.

Mi-am permis nişte raţionamente relativ desfăşurate în baza a doar câteva cuvinte scrise de Tudor. Scopul meu însă n-a fost să critic o propunere preliminară formulată într-o sută de cuvinte (ceea ce-ar fi absolut stupid), ci să evidenţiez tensiunea obiectivă care există între diversele politici şi obiective. Soluţionarea acestor tensiuni în favoarea intereselor unui sau altui sector reprezintă un act complex de balansare, ghidat, în caz ideal, de studii de genul Analizei Constrângerilor (discutată anterior).

Îmi voi permite să fac ceva speculaţii. Am impresia că în Moldova deficienţele politicilor sectorială sunt preponderent atribuite unor factori politici ("statului nu-i pasă de tineret") şi rareori când se invocă constrângeri obiective ("statului îi pasă de tineret, însă, la etapa actuală, dezvoltarea economică este prioritatea No.1 şi nu este cert că favorizarea tineretului este metoda cea mai eficientă de a spori creşterea economică"). În consecinţă, se pune un accent exagerat de mare pe politicieni (cei care rezolvă sau creează constrângerile politice), şi se atrage foarte puţină atenţie tehnocraţilor (cei care elimină şi balansează constrângerile obiective). Şi atunci nu e de mirare că majoritatea analizează doar implicaţiile politice a demisiei guvernului Tarlev şi ignorează schimbările iminente în echipa de tehnocraţi. Excepţie face Igor Munteanu de la IDIS-Viitorul, care a declarat că "demisia Guvernului Tarlev o să permită întinerirea cabinetului de miniştri, deoarece în funcţiile actuale de vice-miniştri sunt foarte mulţi tineri. Astfel, aceştia ar putea fi promovaţi în funcţie de miniştri."

Anul tineretului activ sau studios?

Continuăm naveta imaginară între cele două subiecte: noul guvern şi anul tineretului. Propunerea lui Tudor Darie nu este nici pe departe cea mai disputabilă. De asemenea se propune elaborarea unei "concepţii alternative celei oficiale pentru desfasurarea anului tineretului din RM" şi crearea unui "comitet reprezentativ pentru tot spectrul de preocupatii ale tinerilor" (sursa). Blah-blah. Zero substanţă. Cred că sterilitatea discuţiilor actuale este cel mai bine explicată de Nicolae Toderaş. Citez:

[...] Dimensiunea de tineret, la fel ca si dimensiunea de gen sau de discriminare, trebuie sa patrunda in subsidiarul politicilor sectoriale. Acest lucru este posibil de atins in timp de doi trei ani cu conditia ca unii dintre leaderii de tineret sa se specializeze in diverse domenii sectoriale: economie, fiscalitate, transport, educatie, sanatate, relatiile internationale si integrare europeana, aparare si securitate sociala, energie, mediu ş.a. Specializarea ar insemna studierea asidua a modului in care functioneaza aceste sisteme sectoriale: cine decide si cine executa, disponibilitatea sistemica de a integra dimensiunea de tineret, care ar fi elementele cheie relevante pentru respectivul sector etc. De fapt, acesti insideri ar avea rolul sa dinamizeze situatia in interiorul sectorial. [...] Urmatorul pas ar consta in crearea unor retele tematice in care sa se dezbata si sa se faca schimb de informatii intra si extra sectoriale. [...] Abia al treilea pas ar consta in elaborarea unei strategii alternative cross-sectoriale pentru definitivarea unei politici viabile de tineret.

Parafrazând cuvintele lui Nicolae, succesul "anului tineretului" depinde atât de existenţa unor politicieni tineri (sau "lideri de tineret", în caz dacă titlul de "politician" pare prea serios pentru moment) motivaţi să împingă agenda tineretului, dar şi de existenţa unor tehnocraţi tineri, specialişti în diverse politici publice, capabili să formuleze o agendă coerentă, care se înscrie în priorităţile ţării. "Dezbaterile juvenile" din blogosferă mă fac să cred că, la moment, deficitul de tehnocraţi tineri este mai critic decât deficitul de activişti tineri. Explicaţie alternativă: tehnocraţi tineri sunt, însă ei nu se axează pe problema tineretului deoarece consideră că problemele prioritare sunt altele.

Problema de bază care stă în faţa puterii de asemenea ţine de complementaritatea capacităţilor tehnice şi a voinţei politice. Nouă echipă din "Piaţa Marii Adunări Naţionale 1" (etajul 5, ca să fim mai exacţi) urmează să-şi demonstreze capacitatea de a elabora politici publice coerente şi implementabile într-o perioadă scurtă. Voinţa politică de a le implementa urmează s-o căutatăm într-o altă clădire administrativă de pe Ştefan cel Mare...

UPDATE 27 martie 2008

Valeriu Prohniţchi de la Expert-Grup a publicat propriul punct de vedere asupra priorităţilor economice pentru Guvernul Greceanîi. El răspunde exact la întrebarea lansată de mine la începutul acestei însemnări. Mai mult ca atât, este motivat de considerente similare:

[...] analiza "plecării" neaşteptate a precedentului Guvern deja nu mai este relevantă, mult mai util fiind un exerciţiu de identificare a priorităţilor pe care ar trebui să şi le stabilească Guvernul Greceanîi.

Împărtăşesc optimismul moderal a lui Valeriu privind potenţialul noului guvern şi sunt de-acord cu direcţiile prioritare identificate de el. Unica mea obiecţie ţine de fezabilitatea restructurării/privatizării marilor monopoluri de stat într-o perioadă atât de scurtă, în special a Moldtelecomului. E un proiect mult prea ambiţios şi cu prea multă istorie pentru un guvern temporar.

Cum spuneau strămoşii noştri, "când n-ai despre ce scrie, scrie despre blogosferă". Iar o bună parte din blogosferă aşteaptă cu nerăbdare rezultatele Blogovăţ-ului. Votarea publică s-a încheiat, presupun că şi juriul deja face totalurile, deci nu cred că voi influenţa rezultatele dacă-mi voi expune opinia pe marginea concursului şi participanţilor.]]> Cum spuneau strămoşii noştri, "când n-ai despre ce scrie, scrie despre blogosferă". Iar o bună parte din blogosferă aşteaptă cu nerăbdare rezultatele Blogovăţ-ului. Votarea publică s-a încheiat, presupun că şi juriul deja face totalurile, deci nu cred că voi influenţa rezultatele dacă-mi voi expune opinia pe marginea concursului şi participanţilor.

În câteva interviuri publice (pe care le găsiţi singuri dacă vă interesează) organizatorii susţin că concursul va scoate în prim plan cele mai bune bloguri din Moldova. Nu trebuie să ştii prea multe despre blogosfera moldovenească ca să-ţi dai seama că organizatorii puţin exagerează...

N-am făcut secret din aceea că am rămas stupefiat de maniera în care au fost primite unele hotărâri organizatorice — o manieră care din start a pus cruce pe "consolidarea bloggingului în spaţiul moldnet" — obiectiv declarat în prima pagină a sitului Blogovăţ. În consecinţă am respins propunerea de a mă implica în jurizare (deşi am apreciat gestul) şi nici nu am înaintat Culiuc.com spre concurs (spre marea bucurie a unora, sunt sigur. You’re welcome). Dacă priviţi atent lista participanţilor, veţi observa şi alte lipse însemnate: Nicu Popescu, Dumitru Mânzărari, Oleg Cristal, Petru Terguţă. [E drept că blogul lui Petru a dispărut. Temporar, să sperăm.] Nu trebuie să fii mare blogofil ca să ştii că aceşti bloggeri domină categoriile respective (integrare europeană, securitatea şi relaţiile cu Rusia, viaţa politică, jurnalism) şi că sunt cei care îmbogăţind blogosfera cu materiale şi gânduri originale, şi nu scriu banalităţi la subiecte generale (ar fi mai simplu să numărăm blogurile care nu au scris banalităţi despre războiul brazilor) şi bârfe şi noutăţi din interiorul blogosferei (care nu interesează pe nimeni în afară cercului bloggerilor respectivi).

Îmi dau seama că prin această însemnare doar voi contribui la blogobârfe, însă cred că vom face o defavoare blogosferei dacă nu vom recunoaşte că Blogovăţ 2008 este dominat de bloguri de calitatea a doua. Prin urmare, câştigătorii concursului vor fi automat etichetaţi "блоговэц среди овец" "Blogovăţ printre mediocrităţi" — nu e necesar să ai un blog cine ştie ce bun ca să te evidenţiezi pe fonul celorlalţi. Nu m-ar deranja devalorizarea titlului de "câştigător Blogovăţ" dacă printre participanţi nu s-ar număra bloguri care merita un cuvânt de lăudă. Însă asemenea bloguri există şi, în caz dacă câştigă (sper), ar fi păcat să fie puse laolaltă cu restul premianţilor. Aşa că am decis să anticipez rezultatele oficiale cu propria listă de "câştigători" — câştigători în opinia mea extrem de subiectivă. "Rezultatele" sunt organizate în conformitate cu categoriile oficiale ale concursului.

Cel mai bun articol de blog

N-am rămas cine ştie ce impresionat de ce-am găsit la această categorie, însă două articole merite atenţia: The Bat! Mailer: istoria unui brand de Vitalie Vrabie (nu m-am aşteptat la un stil de scriere atât de lejer de la un programator) şi Кишинёв транспортный: quo vadis? de G0blin (o analiză comparativă interesantă, chiar dacă nu sunt de-acord cu toate concluziile autorului).

Blog media

Nimeni. Nici unul din participanţii la această categorie nu se pot compara cu Nicu Popescu sau Oleg Cristal. Aş include aici şi digestul de euroştiri extrem de bine spicuit de Val Popovici.

Blog photo/video

Adrian Hâncu şi Alexei Zinin — doi profesionişti la extremele opuse ale spectrului fotografic. Îl invidiez pe Adrian pentru un simţ impecabil al culorii şi pentru capacitatea de a vedea frumosul în nişte subiecte pe lângă care aş trece fără a-mi încetini pasul. Pe Alexei îl invidiez pentru capacitatea de a produce nişte portrete extrem de naturale (nu se privesc "pozate"), pentru tonalitatea şi factura impecabilă a fotografiilor alb-negru şi pentru talentul lui de a găsi domnişoare atrăgătoare în cantităţi nelimitate.

Societate civilă

Curaj.net fără doar şi poate. Poţi să nu împărtăşeşti poziţiile promovate pe paginile sitului, poţi să pui sub semnul întrebării metodele lor de luptă, dar nu poţi să nu fii impresionat de insistenţa cu care îşi promovează agenda. În plus, este unicul blog colaborativ funcţional (deşi lipsa completă a politicii editoriale mă surprinde).

Blog personal

Din tot ce-am văzut, doar Хроники Маразма mi-a creat impresia unui blog personal veritabil — G0blin (autorul) scrie interesant (cu o doză de sarcasm sănătos) la subiecte interesante, şi în fiecare însemnare se simte poziţia autorului. Iar poziţia este ceea ce defineşte un blog personal. În plus, G0blin nu poate fi uşor suspectat că face blogging de dragul blogging-ului (o critică aplicabilă multor altor bloggeri).

Blog de specialitate

Categoria dată mi se pare cam stranie — în mod normal blogurile de specialitate urmează să fie apreciate de specialiştii din domeniile respective, iar compararea blogurilor din diferite specialităţi (blog creştin vs. blog fotbalistic) e o aberaţie totală. Voi menţiona totuşi două bloguri care m-au intrigat. Îmi place cum scrie Vitalie Sprânceană, deşi subiectele abordate de el în mare parte se află la periferia intereselor mele. Potenţial util mi s-a părut comunitatea Кухня Молдовы, în special opiniile cititorilor pe marginea localurilor din Chişinău (pentru moment însă numărul acestor avizuri este prea mic pentru ca blogul să poată servi drept un ghid de restaurante).

Lansarea anului

N-am găsit nimic ce m-ar face să public un aviz tot atât de entuziasmat precum cel scris pentru Decolteu.

Cam ăstea-mi sunt toate recomandările. Nu rămâne decât să aşteptăm rezultatele oficiale ale concursului şi dispariţia Culiuc.com din încă câteva blogroll-uri.

P.S. Am încercat de vreo doua ori să votez pentru Hâncu şi G0blin — nu mi-a reuşit nimic. Posibil votarea e deschisă doar pentru cititorii din Moldova, însă în aşa caz m-aş fi aşteptat să găsesc anunţul respectiv pe situl concurslui...

P.P.S. Nu particip anul acesta la WebTop, însă nu exclud că voi fi implicat în jurizare — se pare că deficienţele de agregare a notelor membrilor juriului (deficienţe care anul trecut au jucat un rol important în determinarea câştigătorilor într-un şir de categorii) au fost soluţionate.

UPDATE 10 martie 2008

Reacţiile la această însemnare s-au divizat cam egal şi într-o manieră extrem de previzibilă. Se pare însă că majoritatea s-a fixat pe expresia "Блоговэц среди овец" în defavoarea subiectului de baza — printre participanţii Blogovăţ se numără câteva situri bune (în opinia mea subiectivă) care merită un cuvânt de laudă şi un auditoriu mai larg. În retrospectivă, voi concede că sintagma a fost una nereuşită. Am utilizat-o din două motive: (1) nu-mi place denumirea concursului şi (2) printre toate expresiile care redau acelaşi concept — "молодец среди овец", "гений среди удобрений", "big fish in a small pond" ş.a.m.d. — doar prima mi-a oferit posibilitatea să introduc un joc de cuvinte (which I like). În final, admit că nu sunt motive suficiente pentru această formulare excesiv de dură. De aceea cu (sau fără) permisiunea voastră, o înlocuiesc cu "Blogovăţ printre mediocrităţi".

Scurt istoric. Ideea mi-a venit în primăvara 1999 când, în drum spre serviciu, am zărit în faţa mea un băiat cu un rucsac Nike (contrafăcut, bineînţeles), pe care scria cu litere de-o şchioapă "JUST DO IT". Absolut reflexiv mi-a apărut în cap replica "yeah... just did it!" (probabil m-a influenţat şi pe mine anotimpul) şi m-am prins că s-ar putea face ceva nostim din asta... În aceeaşi zi am schiţat pseudo-publicitatea în Illustrator. Am făcut şi un GIF animat (Flash-ul încă nu întrase în vogă), pe care acum nu l-am mai găsit — probabil se mai prăfuieşte pe vreun hard disk de la DNT. Versiunea originală aşa şi nu a părăsit pereţii oficiului, aşa că acum am mai cizelat-o puţin.

Ş'aşa-ş'aşa

Odată ce am pornit-o cu şotiile, iată încă una. Doar că ăsta cere ceva explicaţii preliminare. Vara trecută stăteam la Pani-Pit cu nişte prieteni din sfera creativă (printre care Paşa Brailă şi Olga Cebotari de la Imago). Curând s-a alăturat încă o prietenă care, la tradiţionalul "cum?" (în sens de "cum o duci?") a răspuns mai puţin tradiţional: "şi-aşa, şi-aşa". Cineva a remarcat că acest "ş'aşa-ş'aşa" (anume aşa sună expresia pronunţată repede) în calitate de răspuns la întrebarea "cum?" sună puţin ambiguu (ca să nu zic "picant")... Cu o săptămână înainte Olga mi-a dăruit de ziua de naştere un tricou personalizat, aşa că natural a apărut ideea unui tricou pe ambele părţi ale căruia să fie inscripţia "ş'aşa". În sens că "şi din faţă, şi din dos". Repede am înţeles că un asemenea tricou ar fi mai potrivit fetelor, aşa că pentru băieţi am creat o variantă aparte. Recent am hotărât să pun ideea pe hârtie în Illustrator.

Există şi o scriere alternativă, pseudofonetică — "[şaşa]" în loc de "ş'aşa":

Evident, numărul variaţiilor "ş'aşa-ş'aşa" este practic nelimitat. Iată încă câteva:

O primăvară zglobie la toată lumea.

7. Performanţele scăzute ale sectorului agroalimentar sunt datorate embargoului rus

Discuţiile de până acum au ignorat elefantul din cameră — embargoul vinului moldovenesc impus de Rusia în martie 2006. Este clar că o bună parte din performanţele relative pozitive ale industriilor nealimentare documentate anterior sunt datorate colapsului industriei vinului. S-ar putea de presupus că odată cu ridicarea embargoului industria agroalimentară îşi va recăpăta poziţiile de frunte.

Problema constă în aceea că acest embargo, deşi este un fenomen tranzitoriu, are nişte efecte permanente asupra perspectivelor vinurilor moldoveneşti în Rusia. După cum am scris în august, septembrie şi noiembrie, Moldova nu are şanse să recapete acele 35-45% din piaţa rusă de vin pe care le deţinea în 2004-2005 (nemaivorbind de 70% pe care le avea 1996).

Probabil şi mai simptomatic este faptul că vinificatorii moldoveni n-au reuşit la moment să reorienteze producţia pe pieţe noi. În primele 10 luni ale 2007 exporturile vinului moldovenesc spre UE au scăzut de două ori (în mare parte din cauza pierderii accesului preferenţial la pieţele României şi Bulgariei, deşi s-au înregistrat creşteri pe alte pieţe), iar exportul spre pieţele mai îndepărtate a crescut cu doar 11%. Considerabil a crescut doar exportul spre pieţele CSI. Însă din surse demne de încredere am aflat că creşterea exportului de vin în Ucraina este parţial datorată unor simple scheme de ocolire a embargoului rusesc — odată intrat în Ucraina, vinul moldovenesc îşi schimbă eticheta şi continuă drumul spre est în calitate de vin ucrainean.

Logos-Press de asemenea a publicat totalurile industriei pe 2007, din care reiese că succesele viticultorilor sunt foarte şi foarte modeste: dacă excludem Rusia, exporturile Moldovei au crescut cu 5%, ceea ce este o nimica toată în comparaţie cu creşterea concurenţilor. 5% de creştere imaginară (în final, exportul total a scăzut cu 35.5%) faţă de 37% pentru Chile. Moldova de asemenea a reuşit să micşoreze cu 20% exportul de vin spre China, care în 2007 mai mult decât a dublat importul total de vin faţă de 2006.

Am mai scris la acest subiect — viticultura îşi va reveni din comă (creşterea producţiei industriei vinului în ianuarie 2008 este un prim semnal pozitiv), însă vinul a încetat să fie locomotiva exporturilor moldoveneşti, rol pe care l-a îndeplinit până în anul 2005.

8. Cum n-ar fi, condiţiile naturale favorabile oferă Moldovei un avantaj comparativ în producerea bunurilor agricole şi derivatelor acestora (vin, conserve, etc.)

Moldova avea avantaj comparativ în produse agroalimentare în cadrul blocului economic socialist, fapt care este demonstrat şi de compoziţia exporturilor în 1994 (când Rusia şi alte state încă nu au fost penetrate de importurile agricole din alte ţări). Însă odată cu deschiderea Moldovei spre restul lumii, acest avantaj comparativ în mare parte a dispărut. Observaţi că nimeni nu a impus Moldovei nici un embargo la zahăr, conserve, tutun, porumb, fructe proaspete însă între 1994 şi 2006 toate aceste produse au dispărut din lista principalelor exporturi (pentru comoditate, repet aici tabelul din însemnarea precedentă). Mai mult ca atât, la unele produse Moldova a devenit importator net, cum ar fi în cazul cărnii de vită îngheţate.

	1994			2006
#	Cod	Descriere	Valoare, mii USD	Cod	Descriere	Valoare, mii USD
1	2204	Grape wines (including forti-fied), alcoholic grape must	62,280	2204	Grape wines (including forti-fied), alcoholic grape must	161,081
2	2208	Liqueur, spirits and undena-tured ethyl alcohol <80%	33,456	0802	Nuts except coconut, brazil & cashew, fresh or dried	37,479
3	1701	Solid cane or beet sugar and chemically pure sucrose	30,975	6203	Men’s or boys suits, jackets, trousers etc not knit	34,395
4	1005	Maize (corn)	30,974	1512	Safflower, sunflower and cotton-seed oil, fractions	32,027
5	0806	Grapes, fresh or dried	23,969	6204	Women’s, girls suits, jacket, dress, skirt, etc, wove	31,931
6	0808	Apples, pears and quinces, fresh	23,885	6109	T-shirts, singlets and other vests, knit or crochet	27,808
7	2009	Fruit and vegetable juices, not fermented or spirited	21,380	7010	Glass bottles, flasks, jars, phials, stoppers, etc	27,666
8	0202	Meat of bovine animals, frozen	14,517	7213	Hot rolled bar, rod of iron/steel, in irregular coils	24,942
9	2401	Tobacco unmanufactured, tobacco refuse	14,081	2208	Liqueur, spirits and undena-tured ethyl alcohol <80%	23,242
10	8528	Television receivers, video monitors, projectors	13,499	2520	Gypsum, anhydride, gypsum plaster	22,712
Total			269,016			423,283
Agro			95%			60%

Sursă: Calculele autorului în baza datelor ComTrade.

E adevărat că între timp s-a ridicat industria nucii. Aici aş menţiona doar una — această industrie s-a manifestat fără subsidii, fără sprijinului unui quasi-minister "Moldova-Nucă”, etc. Ba invers, vânzarea licenţelor la exportul de nucă este un business extrem de lucrativ pentru stat. Cu alte cuvinte, dacă şi există industrii agricole în care Moldova are anumite avantaje, ele se pot manifesta (şi se manifestă) fără asistenţă masivă din partea statului.

Din tabelul de mai sus, s-ar părea că vinificaţia este unica industrie tradiţională competitivă: este unicul produs agricol important în 1994 la care Moldova a înregistrat o creştere a exportului în 1994 şi 2006 (creşterea ar fi şi mai impresionantă dacă era să comparăm 1994 cu 2005). Însă un articol din noiembrie 2007 din Logos Press pune sub semnul întrebării şi această industrie. Printre multele cifre interesante incluse în acest articol, vom găsi că preţul de achiziţie al strugurilor plus costul transportului constituie 0.9 USD în Moldova şi 0.7 USD în California — o diferenţă de 29%!

Un alt indicator al competitivităţii scăzute a produselor agricole din Moldova este subvenţionarea şi protejarea lor. Oare era statul să apeleze la taxe vamale de "safe guard” la zahăr (circa 40%!) dacă Moldova ar fi un producător competitiv (competitiv nu în comparaţie cu Ucraina şi Rusia, dar cu Brazilia)? Oare era parlamentul să extindă taxa pentru revitalizarea viticulturii la producătorii de băuturi alcoolice neviticole dacă vinul moldovenesc era să fie competitiv cu cel din Chile? Şi, mai la general, oare era necesar de inclus în bugetul pentru anul curent 270 milioane lei pentru subvenţionarea producătorilor agricoli dacă Moldova era să posede un avantaj comparativ în agricultură?

Mi se va reproşa că subvenşiile agricole sunt practicate şi de ţările dezvoltate. Propun să facem inimaginabilul — să comparăm Moldova cu SUA. 270 milioane lei în subvenţii reprezintă 1.8% din totalul de cheltuieli bugetare pentru 2008 sau circa 0.45% din PIB-ul nominal anticipat. În SUA subvenţiile agricole pe 2007 se ridicau la 20 miliarde USD, reprezentând 0.75% din buget sau 0.15% din PIB. O obiecţie ar fi faptul că agricultura deţine o cotă mai înaltă din economia Moldovei şi, deci, e normal ca subsidiile să reprezinte o pondere mai mare din PIB. Poate ar fi mai corect să raportăm volumul subvenţiilor la producţia agricolă. Cifrele se schimbă drastic: în Moldova subvenţiile raportate la produsul agricol reprezintă 2.6% iar în SUA — 20%. Însă şi până acum ştiam că Moldova are un avantaj comparativ în produse agricole faţă de SUA (şi de aceea guvernul american compensează mai mult fiecare dolar de producţie agricolă). În final, contează competitivitatea relativă faţă de toţi concurenţii, o analiză care ar dura prea mult şi ar avea o valoare adăugată scăzută.

De aceea vă propun să priviţi aceste cifre dintr-o a treia perspectivă. Afirmând că Moldova are un avantaj comparativ în produse agricole, imediat subînţelegem că Moldova are un dezavantaj comparativ în celelalte sectoare. Subvenţiile unui sector pot fi privite ca impozite asupra celorlalte sectoare (evident subvenţiile sunt parţial formate din impozitele colectate din sectorul agricol, însă pe noi ne interesează efectul net). Şi atunci cele 270 milioane lei reprezintă un impozit asupra industriei şi serviciilor în mărime de 0.6%, iar cele 20 miliarde USD în cazul SUA reprezintă un impozit de doar 0.14% — o diferenţă cuadruplă. Dacă Moldova era să posede un avantaj comparativ în agricultură, oare ar fi necesar de impus un asemenea impozit asupra industriei şi serviciilor?

Concluzii

Nu voi afirma că cifrele şi argumentele invocate în această serie de însemnări ne permit să schimbăm teza "Moldova — economie agrară” cu "Moldova — economie industrială”. Este clar că agricultura deţine o pondere considerabilă (enormă, după standardele regionale) şi că situaţia nu se va schimba peste noapte. Însă oricare analize economice şi politici publice bazate doar pe caracterizarea la moment a economiei se vor confrunta cu procese dinamice de lungă durată pe care le-am documentat aici.

Evident, nimeni nu se opune deschis industrializării ţării. Însă aici vine în joc cel mai fundamental principiu economic — costul de oportunitate. Susţinerea unui sector al economiei este identic cu penalizarea celorlalte: costul de oportunitate de activare în sectorul neagricol creşte odată cu creşterea subvenţiilor agricole şi ale altor facilităţi acordate sectorului agrar (Moldova cere finanţare de la SUA pentru irigaţie). Astfel, actualele politici economice de susţinere a agriculturii şi industriei agroalimentare se soldează cu încetinirea transformării structurale a economiei. Însă această transformare până la urmă va avea loc — presiunea forţelor de piaţă documentate în această serie de însemnări doar va creşte, iar posibilităţile statului de a le suprima sunt limitate. Statului nu i-a rămas decât să decidă dacă vrea să încetinească acest proces (căsăpind resurse valoroase în încercarea de a împiedica inevitabilul), să nu-i încurce sau, posibil, să-l faciliteze.

5. Industria agroalimentară deţine o cotă înaltă din industria manufacturieră

Ieri am pomenit că industriei agroalimentare îi revine peste 50% din produsul total al industriilor prelucrătoare. După cum arată graficul de mai jos, cele mai mari industrii sunt vinul, conservele, lactatele, patiseria şi carnea.

Compoziţia industriei prelucrătoare, 2007

Dacă ne-am limita analiza la acest grafic, vom pune punct pe oricare aspiraţii "ne-alimentare" ale Moldovei. Mai jos vedeţi compoziţia celor zece industrii care au înregistrat cel mai înalt ritm de creştere în perioada 2005-07 şi a zece industrii care au înregistrat cea mai mare scădere.

Dinamica producţiei industriilor prelucrătoare între 2005 şi 2007: top 10 vs. bottom 10 (în preţuri comparabile)

Şi acum observaţi industriile plasate pe ultimele poziţii: industria vinului s-a contractat cu 65% (adică de trei ori în doi ani!), băuturile alcoolice distilate — cu 50%, zahărul — cu 40%. Sunt sigur că pentru mulţi va fi o surpriză că Moldova în genere produce "echipamente medicale, de precizie, optice", nemaivorbind de faptul că această industrie şi-a triplat producţia în doar doi ani. Şi nu e vorba de o industrie microscopică (deşi produce aparate optice) — în 2007 ea a înregistrat vânzări de 247 mil. lei (circa 21 mil. USD).

6. Industria agroalimentară domină exporturile Moldovei

Într-adevăr, industria agroalimentară tradiţional domina exporturile Moldovei. Însă schimbarea structurii exporturilor Moldovei este probabil cel mai bun indicator al schimbărilor prin care a trecut economia. Tabelul de mai jos oferă o comparaţie a primelor zece exporturi în 1994 şi 2006. În 1994 primele nouă exporturi erau produse agricole şi ale industriei agroalimentare (scrise cu roşu). În lista din 2006 figurează doar două grupe de produse prezente în 1994: vinul (pe poziţia 1) şi divinul (pe 9, în scădere relativă şi absolută faţă de 1994). Observaţi apariţia în lista pentru 2006 a unui şir de produse a industriei uşoare.

	1994			2006
#	Cod	Descriere	Valoare, mii USD	Cod	Descriere	Valoare, mii USD
1	2204	Grape wines (including forti-fied), alcoholic grape must	62,280	2204	Grape wines (including forti-fied), alcoholic grape must	161,081
2	2208	Liqueur, spirits and undena-tured ethyl alcohol <80%	33,456	0802	Nuts except coconut, brazil & cashew, fresh or dried	37,479
3	1701	Solid cane or beet sugar and chemically pure sucrose	30,975	6203	Men’s or boys suits, jackets, trousers etc not knit	34,395
4	1005	Maize (corn)	30,974	1512	Safflower, sunflower and cotton-seed oil, fractions	32,027
5	0806	Grapes, fresh or dried	23,969	6204	Women’s, girls suits, jacket, dress, skirt, etc, wove	31,931
6	0808	Apples, pears and quinces, fresh	23,885	6109	T-shirts, singlets and other vests, knit or crochet	27,808
7	2009	Fruit and vegetable juices, not fermented or spirited	21,380	7010	Glass bottles, flasks, jars, phials, stoppers, etc	27,666
8	0202	Meat of bovine animals, frozen	14,517	7213	Hot rolled bar, rod of iron/steel, in irregular coils	24,942
9	2401	Tobacco unmanufactured, tobacco refuse	14,081	2208	Liqueur, spirits and undena-tured ethyl alcohol <80%	23,242
10	8528	Television receivers, video monitors, projectors	13,499	2520	Gypsum, anhydride, gypsum plaster	22,712
Total			269,016			423,283
Agro			95%			60%

Sursă: Calculele autorului în baza datelor ComTrade. Rezultatele au fost pentru prima date publicate în Analiza Constrângerilor.

O mică abatere. Transformarea structurală pe care o vedem în acest tabel este uluitoare — compoziţia exporturilor s-a schimbat într-atât de mult încât unui observator extern i-ar fi greu să presupună că este vorba de una şi aceeaşi ţară. Faptul că Moldova a reuşit să-şi modifice radical compoziţia exporturilor serveşte dovadă adaptabilităţii industriilor ne-agricole la cerinţele pieţelor externe, şi deci a competitivităţii lor. Posibil vă voi surprinde, însă eu nu sunt de părerea că industriile ne-alimentare din Moldova (subliniez — nealimentare) suferă de deficienţe critice la capitolul inovaţie şi competitivitate (prin deficienţă critică înţeleg "constrângere critică" în sensul discutat aici). Cititorii mai nerăbdători pot găsi explicaţia optimismului meu atipic (arătaţi-mi cu degetul pe cineva care nu se plânge pe competitivitatea scăzută a producătorilor autohtoni) în capitolul 6 al Analizei Constrângerilor. Vă previn că traducerea în română este extrem de stângace, aşa că posibil veţi prefera originalul în engleză. Oricum, intenţionez să revin la acest subiect şi pe Culiuc.com, dar nu înainte de a încheia discuţia dinamicii exporturilor.

ComTrade, baza ONU din care am selectat datele pentru tabelul de mai sus, va publica datele pentru 2007 doar prin martie, aşa că cele mai recente cifre privind comerţul exterior al Moldovei le găsim la Biroul Naţional de Statistică. BNS ne spune că 2007 este primul an în istoria Moldovei când categoria "produse alimentare, băuturi şi tutun" s-a plasat pe poziţia a doua în lista exporturilor, fiind depăşită de "materiale textile şi articole din aceste materiale". Diferenţa este minimală — 276.3 mil. USD pentru produse textile faţă de 276 mil. USD pentru produsele alimentare — însă schimbarea are o importanţă simbolică, care nu pare să fi fost discutată pe larg.

Citiţi încheierea seriei "Moldova — economie agrară"

3. Agricultura deţine o pondere mare din PIB

Într-adevăr, agriculturii îi revine peste un sfert din PIB (27.2% in 2006), un alt "record" european înregistrat de Moldova. Însă această pondere se află într-un declin lent începând din 2001, când agricultura contribuia 30.3% din PIB.

Evoluţia PIB după componente, mii lei în preţuri comparabile.

E adevărat că scăderea a avut loc în primul rând datorită sporirii ponderii serviciilor (care s-au scumpit în termeni relativi în rezultatul bolii olandeze datorate remitenţelor) şi nu a creşterii industriei, căreia în 2006 îi reveneau doar 17.3% din PIB. Acest argument este cel mai puternic în favoarea tezei "Moldova — ţară agrară". Însă el nu ia în consideraţie dinamica industriei, care este nefavorabilă doar la prima vedere.

4. Industria prelucrătoare se află în declin

Este adevărat că în 2006 şi 2007 industria s-a contractat (agricultura a crescut în 2006 însă se prevede că se va contracta în 2007 din cauza secetei — datele încă nu sunt disponibile). Aici însă suntem induşi în eroare de definiţia termenului "industrie" care, în cazul Moldovei, este dominată de industrii strâns legate de agricultură: zahăr, tutun, vin, conserve, etc. În 2007 industria agroalimentară şi a băuturilor constituia 51.1% din industria prelucrătoare, iar industria tutunului mai adăuga încă 2.1%. Suma acestor două industrii a scăzut în perioada 2005-07 cu 27%, pe când restul industriilor prelucrătoare au crescut în aceeaşi perioadă cu 16%. Graficul de mai jos redă evoluţia acestor două componente ale industriei prelucrătoare.

Industria prelucrătoare pe componente, mii lei în preţurile anului 2007.

Concludem că industria manufacturieră "veritabilă" (nealimentară) a înregistrat o creştere satisfăcătoare: 10.8% în 2006 şi 4.8% în 2007. Nu uitaţi de asemenea că "alte industrii prelucrătoare" includ industria sticlei şi poligrafia, care sunt strâns legate de industria vinului (cele mai mari comenzi ale tipografiilor constau în tipărirea etichetelor pentru sticlele de vin). Ambele industrii s-au contractat considerabil în 2007 odată cu impunerea embargoului rusesc la vin. Dacă am exclude aceste industrii din "alte industrii prelucrătoare", creşterea acestei categorii pentru 2007 s-ar privi şi mai bine.

Va urma...

Post Scriptum

Ieri BNS a publicat pe site datele preliminare privind PIB-ul pe 2007 (creşterea a constituit doar 3%, dar pe noi ne interesează decompoziţia pe sectoare). Am încercat timp de 10 ore să trag PDF-ul de 100kb ca să actualizez primul grafic cu date recente, însă fără succes — teleşarjarea se opreşte înainte ca să trag 50% din fişier. Se pare că BNS are probleme tehnice — aceleaşi probleme le am şi cu oricare alt PDF de pe site. Foarte inoportun, în special după ce Zinaida Greceanii a criticat aspru BNS (conform unei ştiri Infotag din 19 februarie), în lista problemelor fiind inclus şi caracterul "rudimentar" al datelor plasate pe statistica.md — la moment se pare că situl nu oferă nici măcar date rudimentare. Sper să înnoiesc această însemnare cu cifre pentru 2007 imediat cum situl BNS revine la normal.

Citiţi continuarea seriei "Moldova — economie agrară"

Teza "Moldova — economie agrară" este bazată pe un şir afirmaţii:

1. Nivelul urbanizării este extrem de scăzut
2. Agricultura este principalul angajator în economie
3. Agricultura deţine o pondere mare din PIB
4. Industria prelucrătoare se află în declin
5. Industria agroalimentară deţine o cotă înaltă din industria manufacturieră
6. Industria agroalimentară domină exporturile Moldovei
7. Toate nenorocirile recente din sectorul agroalimentar sunt datorate embargoului rus
8. Condiţiile naturale favorabile oferă Moldovei un avantaj comparativ în producerea bunurilor agricole şi derivatelor acestora (vin, conserve, etc.)

În cele ce urmează voi demonstra că, deşi cel puţin parţial corecte (cu excepţia ultimei), aceste afirmaţii nu iau în consideraţie un şir de tendinţe dinamice care duc la eroziunea rapidă a gradului agrar al economiei. În consecinţă voi conclude că teza "Moldova — economie agrară" nu este decât un stereotip istoric din ce în ce mai periculos.

Fiecare din afirmaţiile de mai sus necesită o analiză detaliată şi nu voi putea să le tratez pe toate într-o singură publicaţie — Culiuc.com este, totuşi, un blog şi nu situl unui think tank ca să public aici studii de-o duzină de pagini. Aşa că astăzi voi analiza doar primele două puncte, iar în fiecare zi următoare voi publica analiza a încă două afirmaţii. În final, preconizez o serie de patru sau cinci însemnări — cinci în caz dacă voi decide să public concluziile separat.

1. Nivelul urbanizării este extrem de scăzut

Într-adevăr, doar 41.3% din populaţie trăieşte la oraş, un nivel de urbanizare ridicol de scăzut pentru o ţară din Europa. Ponderea rămâne practic neschimbată (circa 41%) pe parcursul ultimului deceniu. Însă stagnarea poate fi parţial explicată prin definiţia mult prea largă a termenului "oraş". În Moldova calificativele "orăşean" şi "chişinăuian" sunt sinonime din simplul motiv că Chişinăul este, de facto, unicul oraş mai mult sau mai puţin funcţional din Moldova (orăşelele mici fiind pustiite după moarte uzinelor-cheie). În perioada 2004-2007 populaţia municipiului a crescut cu 1% (de la 779.9 mii la 785 mii), pe când populaţia ţării (exclusiv Transnistria) a scăzut cu circa 4% (în cazul în care considerăm că toţi migranţii din ultimii ani sunt plecaţi doar temporar).

Oricum, se pare că indicatorii demografici susţin teza "Moldova — ţară agrară". Pentru economie, însă, amplasarea fizică a populaţiei contează mai puţin decât distribuţia forţei de muncă pe ramuri. Aici şi încep problemele agrofililor...

2. Agricultura este principalul angajator în economie

E adevărat că circa o treime din populaţia ocupată a Moldovei sunt angajaţi în agricultură. Însă doar 6 ani în urmă acest indicator depăşea 50%! Ponderea salariaţilor în agricultură din totalul salariaţilor a scăzut şi mai repede.

Ponderea agriculturii în totalul populaţiei ocupate şi salariaţilor

Numărul persoanelor angajate în agricultură a scăzut de la 764 mii în 2001 la 435 în 2007 (media pe primele trei trimestre) — o scădere de 42%, pe când în celelalte ramuri ale economiei numărul angajaţilor a crescut (în pofida migraţiei!) cu 13%.

Compoziţia forţei de muncă, mii persoane

Cu alte cuvinte, întreaga scădere a populaţiei active din 2001 încoace este datorată agriculturii. Şi acum întrebaţi-vă care sunt perspectivele unei ramuri în care nimeni nu vrea să rămână?

Citiţi continuarea seriei "Moldova — economie agrară"

Notă pentru comentatori

Această însemnare este doar prima parte dintr-o serie. Dacă intenţionaţi să comentaţi un subiect care nu ţine direct de aspectele discutate aici, v-aş recomanda să verificaţi pentru început dacă respectivul subiect s-ar potrivi mai bine în cadrul discuţiilor viitoare (vedeţi mai sus planul din 8 puncte).

Cititorii permanenţi ai sitului cunosc că eu trăiesc la etaj. Se pare că de câteva zile încoace a început sezonul matrimonial a hulubilor (cam devreme, dar poate şi ei sărbătoresc Sf. Valentin, cine-i ştie...), căci în permanenţă zăresc după fereastră perechi care zboară în zigzaguri şi se dau de-a berbeleacul.

Astăzi (14 februarie) după masă m-am pornit la fugă. Cât aşteptam ascensorul, am observat pe fereastra din hol nişte pete albe stranii. Am găsit un unghi din care soarele nu mă orbea şi iată ce am văzut:

Amprentele mortale ale dragostei

Se pare că hulubaşii au cam luat-o razna în zborul lor matrimonial, în care masculul încerca să demonstreze că el este demn să contribuie la continuarea speciei. N-a fost să fie: odată coborât jos, am găsit trupurile celor doi "îndrăgostiţi" exact sub fereastră cu pricina. Un lucrător din "Harvard Maintenance Services" exact să îndrepta spre locul căderii să le ducă la gunoi — se vede că accidentul a avut loc doar cu puţin timp înainte. Fotografia am făcut-o deja după fugă.

Aşa că ţineţi minte (în special în ziua de 14 februarie):

Dragostea omoară... la sensul direct al cuvântului.

Pentru a explica ce-i cu dungile ălea stranii de pe fundalul pozei de mai sus, propun o versiune fără careva pretenţii artistice, dar cu mai mult context (şi text):

Amprentele mortale ale dragostei. Privire generală

[UPDATE 15 februarie 2007] Am plasat fotografia pe site când la Chişinău 14 februarie era deja pe terminate. Eu însă am zărit "amprentele dragostei" cam pe la mijlocul zilei, aşa că incidentul mi-a marcat întreaga seară: o cină mexicană delicioasă, pregătită de vecinul meu de origine coreeană (funny, I know...) şi savurată de un grup mic de prieteni, urmată de două ore de salsa. Fetele au avut mari emoţii de pe urma istoriei şi fotografiei, iar "Love kills!" a devenit gluma zilei.

Ca şi în anii precedenţi, aceste cifre au stârnit un nou val de isterie. Citiţi, spre exemplu, comentariile la respectiva ştire de pe Unimedia. 95% din aceste comentarii sunt aberaţii totale, determinate de neînţelegerea unor noţiuni de bază despre balanţa de plăţi. Cel mai neplăcut este faptul că panica este susţinută şi de unii "experţi" şi "jurnalişti economici" (pentru moment prefer să nu arăt cu degetul). Voi încerca să fac puţin likbez la acest subiect, în speranţa că cele cinci-şase sute de persoane care vor citi textul vor frâna câtuşi de puţin propagarea acestor aberaţii. Vom răspunde la următoarele întrebări:

• Cum este balanţa comercială legată de celelalte componente ale balanţei de plăţi şi de rata de schimb?
• Ce-i criza contului curent şi de ce ea duce la o criză economică?
• Este oare Moldova susceptibilă riscului crizei contului curent?
• Bonus question: Cum o duc exporturile Moldovei?

Likbez 1. Balanţa de plăţi for dummies

Operaţiunile de export aduc valută în ţara, cele de import — scot valuta. Dacă ţara are un deficit comercial, înseamnă că intrările de valută sunt mai mici decât ieşirile. Însă odată ce Moldova nu tipăreşte dolari (pentru simplitate, vom presupune că toate operaţiunile au loc anume în această valută), e clar că aceşti dolari "deficitari" urmează să provină din alte surse. Spre fericire, operaţiunile comerciale nu sunt unicele care aduc şi scot valută din ţară. De aceea deficitul balanţei comerciale poate fi compensat prin împrumuturi externe (de stat sau a sectorului privat), investiţiile străine directe şi de portofoliu şi rezervele valutare ale băncii. Moldova se află într-un grup "select" de ţări care au o sursă netradiţională de valută — remitenţele.

Toate aceste operaţiuni (comerciale, investiţionale, împrumuturi, operaţiunile BNM) sunt reflectate în balanţa de plăţi. Balanţa de plăţi se numeşte balanţă deoarece ea, prin definiţie,este echilibrată: toate intrările şi ieşirile de valută se compensează unul la unul. Acest miracol este datorat înregistrării contabile duble — fiecare tranzacţie este reflectată în debitul unui cont şi în creditul unui altui cont. Spre exemplu, când Orange aduce echipament telecomunicaţional, tranzacţia este reflectată atât ca operaţiune de import (debit la contul comercial), cât şi investiţie străină directă (credit). Asta-i explicaţia contabilă. Însă există şi o explicaţie economică. Dacă cererea domestică de valută (din partea importatorilor, în primul rând) depăşeşte oferta (exportatorilor, investitorilor, etc.), apoi preţul valutei (rata de schimb) va creşte, astfel micşorând cererea şi mărind oferta până la nivelul necesar pentru a reechilibra cererea şi oferta. Şi odată ce cererea şi oferta de valută reprezintă, respectiv, suma debiturilor şi creditelor din balanţa de plăţi, balanţa va fi reechilibrată.

În cazul în care Banca Naţională (BNM) nu doreşte ca schimbările în cerere şi ofertă de valută să afecteze preţul de echilibru al valutei, avem de-a face cu o rată de schimb fixă. Însă dorinţa BNM nu este suficientă. Cererea de valută oricum urmează să egaleze oferta şi dacă la rata de schimb declarată de BNM cererea depăşeşte oferta, BNM urmează să livreze diferenţa din rezervele valutare. Şi invers, dacă oferta de valută e "prea mare" (cazul Moldovei), BNM urmează să cumpere excedentul de valută, astfel mărindu-şi rezervele valutare. Operaţiunile care duc la modificarea stocului rezervelor băncii centrale de asemenea reflectate în balanţa de plăţi.

Aici pot fi pomenite şi discrepanţele contabile (din cauza procedurilor de colectare a datelor, debiturile şi creditele rareori se balansează exact, în cazul Moldovei discrepanţele atingând proporţii impunătoare), sterilizarea valutei (am discutat şi aici — vezi alineatul 5), regimurile intermediare între o rată de schimb fixă şi una flotantă şi multe alte momente. Însă toate aceste complicaţii nu schimbă logica de bază prezentată mai sus.

Likbez 2. Criza contului curent

După cum am scris, deficitul balanţei comerciale poate fi finanţat din mai multe surse. Dacă una din aceste surse într-o bună zi seacă, iar cererea pentru import rămâne la acelaşi nivel, apoi cererea de valută străină (din partea importatorilor) va depăşi oferta (din partea exportatorilor). În cazul unei rate flotante, asta va duce la deprecierea imediată a monedei naţionale (cererea > oferta --> preţul dolarului creşte = preţul leului scade). În cazul unei rate fixe, BNM va urma să vândă rezervele valutare pentru a menţine rata de schimb la nivelul dorit. Însă odată ce BNM nu tipăreşte dolari, ea va fi impusă peste ceva timp[1] să permită deprecierea valutei naţionale, ceea ce şi a avut loc în 1998.

O depreciere bruscă a monedei naţionale (creşterea ratei de schimb) poate avea urmări nefaste asupra economiei reale. Dacă guvernul are împrumuturi externe mari, apoi deprecierea leului va însemna că statul urmează să plătească mai mulţi lei pentru deservirea fiecărui dolar împrumutat. Odată ce veniturile statului sunt denominate preponderent în lei, pentru a continua deservirea datoriei externe, guvernul va trebui să sporească impozitele sau să micşoreze alte cheltuieli (salarii, investiţii publice, etc.) sau să bage piciorul în finanţatorii externi (default).[2] Primele două soluţii vor duce la o contracţie fiscală, care va provoca, cel mai probabil, o recesiune a întregii economii (şi chiar şi soluţia a treia va implica un nivel sporit de austeritate fiscală). Deprecierea bruscă a leului poate provoca o recesiune şi prin intermediul sectorului privat. Spre exemplu, dacă activele băncilor comerciale sunt denominate preponderent în lei, iar pasivele — în dolari, apoi deprecierea leului va duce la insolvabilitatea băncii (capitalul propriu al băncii va deveni negativ după depreciere). Chiar dacă banca nu va da faliment, este cert faptul că pentru a acoperi împrumuturile în dolari, banca va trebui să reducă creditarea sectorului privat. Rezultatul va fi acelaşi — recesiunea economiei.

Voi fi contrazis că ieftinirea monedei naţionale este asociată cu sporirea exporturilor (ele devin, pe termen scurt, mai competitive pe pieţele externe), ceea ce ar trebui să ducă la creştere economica. Pe termen lung, anume aşa şi va fi (exemplu — Asia după criza din 97, Rusia după criza din 98, Argentina după 2001). Însă practica arată că criza din sectorul financiar va duce nu doar la micşorarea creditelor investiţionale, dar şi la contractarea creditelor comerciale pentru exportatori. Cu alte cuvinte, pe termen scurt exportatorii nu reuşesc să beneficieze din plin de ieftinirea monedei naţionale şi nu vor fi în stare să compenseze efectele negative ale deprecierii.

Concluzia naivă ar fi următoarea: dacă nu vrei repetarea crizei din 1998, asigură-ţi o balanţă comercială excedentară. Cam asta-i logica care din an în an stârneşte panică la anunţarea noilor recorduri atinse de deficitul comercial al Moldovei. În sfârşit a venit timpul să vedem pe cât de susceptibilă este Moldova unei asemenea crize.

Back to Moldova

Am început secţiunea precedentă cu un ipotetic "dacă una din sursele de finanţare a deficitului comercial seacă...". Este cazul să analizăm care sunt acele surse în cazul Moldovei şi care este probabilitatea că ele vor seca.

Cele mai volatile sunt investiţiile de portofoliu — ele pot dispărea fără nici o "vină" din partea ţării. Investiţiile de portofoliu pot seca, spre exemplu, când investitorii străini înregistrează mari pierderi în alte ţări (spre exemplu criza creditelor ipotecare în SUA) şi respectiv sunt nevoiţi să-şi rebalanseze portofoliul de active, ceea ce va însemna o retragere din alte pieţe. Asta a fost una din cauzele care au determinat răspândirea crizei din 1997 de la Thailanda la ţările vecine. Însă Moldova nu prea are investiţii de portofoliu din simplul motiv că bursa financiară este practic inexistentă (volumul acţiunilor vândute reprezintă o cotă minusculă din PIB, deşi în 2007 s-au înregistrat progrese şi la acest capitol).

Din punct de vedere a volatilităţii, investiţiile de portofoliu sunt urmate de împrumuturile publice externe — un deficit cronic al bugetului pune sub întrebare solvabilitatea guvernului şi duce la creşterea ratei dobânzii şi, eventual, la stoparea finanţării externe. Însă după experienţa nefastă din 1997, statul moldovenesc nu s-a mai aventurat să împrumute de pe pieţe financiare externe. În plus, deficitul bugetar este la un nivel acceptabil (circa 0.4% din PIB pentru 2007) iar stocul datoriei de stat (interne + externe) a scăzut de la 63% în 2002 la 25% în 2007 (estimativ). Concludem că la nivel agregat, finanţele publice ale Moldovei sunt în stare bună şi nu oferă motive pentru alarmă.

Deficitul comercial la sigur nu este finanţat de BNM — rezervele valutare se află în creştere continuă începând cu 1999, ajungând la $1.33 miliarde la finele 2007 (o creştere de 72% pe parcursul anului). Împrumuturile valutare ale băncilor comerciale au crescut în 2007 considerabil, însă reglementările BNM (şi prudenţa băncilor, desigur), nu permit dezechilibre valutare mari în compoziţia activelor şi pasivelor băncilor comerciale (cel puţin o instituţie de stat învaţă de pe urma experienţei altor ţări). Astfel, cota depozitelor în valută străină (din totalul de depozite) este comparabilă cu cota creditelor în valută — 48.6% şi 43.82% respectiv la finele anului 2007 (sursa).

Prin eliminare, concludem că deficitul comercial este finanţat de remitenţe şi, mai recent, de investiţii străine directe (ISD). Experienţa altor ţări arată că remitenţele sunt o sursă extrem de stabilă şi, ce e şi mai important, contraciclică (ele tind să crească când economia se află în recesiune, spre deosebire de investiţiile străine care, sunt prociclice). În plus, o bună parte din remitenţe sunt cheltuite direct pentru procurarea produselor de import. O eventuală scădere a remitenţelor va duce la scăderea imediată volumul importurilor, ceea ce va atenua automat presiunea de depreciere asupra leului. Investiţiile directe sunt şi ele mult mai puţin volatile decât cele de portofoliu sau împrumuturile externe.

Cu alte cuvinte, creşterea impresionantă a deficitului comercial în 2007 nici de cum nu reprezintă un motiv pentru panică. Da, Moldova rămâne unul din liderii mondiali la capitolul deficitului comercial raportat la PIB, însă asta nu-i decât o reflectare a poziţiei de frunte a Moldovei la capitolul remitenţe.

Importuri vs. exporturi

Observaţi că discuţia de până acum a balanţei comerciale s-a axat pe importuri. Cauza e simplă — fluxul de valută din alte surse (remitenţe, investiţii) are un efect mecanic doar asupra importurilor. Să luăm, spre exemplu, remitenţele. Dolarii (euro, etc.) transferaţi în ţară urmează să fie cheltuit pe ceva. Odată ce majoritatea tranzacţiilor în Moldova se fac în lei[3], oricare dolari care trec de la un rezident la altul "frig mâinile" — aceşti dolari sunt necesari doar în măsura în care ei pot fi schimbaţi în lei şi utilizaţi pentru a procura bunuri şi servicii. Unica metodă de a te debarasa cu totul de aceşti dolari este să-i cheltui pe importuri.[4] O relaţie contabilă similară există şi între investiţiile directe şi importuri — ţineţi minte exemplul de mai sus cu importul de echipament telecomunicaţional de Orange?

Creşterea importurilor este cel puţin parţial explicată prin asemenea relaţii contabile (pe lângă scumpirea carburanţilor şi altor cauze). Odată ce cresc remitenţele şi investiţiile străine, importurile vor creşte automat. Astfel remitenţele + ISD au crescut în 2007 cu circa $520 milioane în (estimarea EIU ajustată), iar importurile — cu circa $1 miliard. Cu alte cuvinte, putem spune că "creşterea inexplicată" a importurilor constituie doar $480 milioane (diferenţa), sau doar 18% (dar să nu uităm şi de scumpirea carburanţilor)[5].

N-am vorbit până acum de exporturi, deoarece ele, în cazul Moldovei, nu pot fi explicate prin nişte relaţii contabile cu alte conturi ale balanţei de plăţi. Exporturile depind de competitivitatea producătorilor naţionali pe pieţele externe, care, la rândul său e determinată de dinamica costurilor de producere (salarii, materie primă, carburanţi) şi a ratei de schimb, de accesul facilitat la pieţele externe şi, evident, de calitatea şi eforturile de marketing ale companiilor. Şi atunci urmează să concludem că creşterea de 28% a exporturilor în 2007 (datele Biroului Naţional de Statistică) — în ciuda scumpirii carburanţilor, secetei, embargoului rusesc şi aprecierii reale a leului, — reprezintă un adevărat miracol.

E drept că o parte din această creştere a datorată devalorizării dolarului, însă devalorizarea a "umflat" în mod analogic şi importurile. Mai mult ca atât, graficul de mai jos arată că în 2007 Moldov s-a clasat pe poziţia a treia în Europa Centrală şi de Est la capitolul ritmul creşterii exporturilor (am eliminat exportatorii de petrol şi gaz, dat fiind că performanţele acestor ţări nu sunt relevante pentru Moldova). Observaţi că exporturile celorlalte ţări de asemenea au fost umflate artificial de devalorizarea dolarului, deci toate ţările se află în condiţii egale.

Creşterea anuală a exporturilor: 2007 vs. media pe anii 2000-2006.

Apropo, în situaţia actuală discutarea problemei competitivităţii exporturilor moldoveneşti devine cam stupidă — "care problemă a competitivităţii?" Nu mă refer la industrii muribunde (zahărul sau tutunul) şi nici la industriile handicapate (vinul); mă refer la exporturile ţării în ansamblu. Voi reveni la subiectul competitivităţii Moldovei în curând.

Când am deschis iniţial ultimele date privind balanţa de plăţi, nu mă aşteptam să văd nimic extraordinar — ştiam că voi găsi nişte explicaţii logice (şi deloc alarmante) la creşterea deficitului comercial, dar nimic mai mult. Mă conving tot mai mult că anul 2007 a fost excepţional pentru sectorul extern al economiei Moldovei: o explozie a investiţiilor străine directe şi o creştere impunătoare a exporturilor. Rămâne să vedem dacă asistam la o fluctuaţie temporară, sau dacă 2007 marchează începutul unei noi etape în dezvoltarea economică a Moldovei.

P.S. Complicaţii statistice sau... "It gets even better!"

Metoda actuală de calculare a balanţei de plăţi subestimează exporturile Moldovei şi supraestimează volumul de remitenţe. Astfel, cifra principală în baza căreia BNM calculează suma remitenţelor este volumul de transferuri valutare private trecute prin bănci şi sisteme internaţionale de plăţi (Western Union, etc.).

Este însă cert că nu toate transferurile bancare reprezintă remitenţe. O bună parte din companiile mai mici de IT (offshore software development) sunt plătite anume prin asemenea transferuri private (care sunt relativ ieftine şi permit evaziunea fiscală). IT-ul nu este unicul tip de servicii exportate plătite prin transferuri private: mi s-a spus că tot aşa lucrează şi birourile de traducere. Astfel, exportul de servicii este clasificat drept remitenţe, exacerbând în rezultat deficitul comercial şi volumul remitenţelor. Aparent, procentul de transferuri care depăşesc $5000 (probabil limita de sus a remitenţelor "adevărate") este semnificativ, ceea ce sugerează că proporţia "remitenţelor false" poate fi