La început de noiembrie am dat pe Unimedia de-o știre privind apariția misterioasă a unui panou pe clădirea primăriei de pe Ștefan cel Mare în care erau indicate toate denumirile pe care le-a purtat bulevardul de-a lungul ultimilor două secole.

Iată fotografiile postate de Unimedia:

Din panou aflăm că bulevardul a fost cunoscut sub următoarele denumiri:

1. Улица Миллионная (sec. XIX)
2. Улица Московская (1840–1877)
3. Улица Александровская (1877–1924)
4. Bulevardul Alexandru cel Bun (1924–1931)
5. Bulevardul Regele Carol II (1931–1944)
6. Страда Ленин (1944–1952)
7. Проспектул Ленин (1952–1990)

Panoul, probabil, are un subtext etnico-politic: cea mai veche denumire este în rusă și denumirile în rusă sunt mai numeroase decât cele în română. Însă, cel puțin la suprafață, panoul comunică un mesaj pozitiv: iubiți orașul, nu-i uitați istoria, istorie care este puțin câte puțin pierdută odată cu dărâmarea clădirilor vechi din centrul orașului (vila Tumarchin în 2005, poșta în 2011).

Textul știrii de pe Unimedia era urmat de o duzină de comentarii, în majoritate aberații care vizau subtextul politic (de altfel comentariile aberante sunt un specific al Unimediei – calitatea comentariilor reflectă calitatea publicației). Mai mulți întrebau de ce pe panou nu figurează denumirile bulevardului înaintea secolului XIX. Nu e o conspirație românofobă. Pur și simplu înainte de 1812 Chișinăul se întindea de la Bâc aproximativ până la actuala strada Alexandru cel Bun. Târgul (inima orașului) se afla cam pe locul actualei Maternități Nr. 2. Iar pe teritoriul viitorului bulevard cel mai probabil țăranii din satele Chișinău și Buiucani pășteau vacile.

Ceea ce m-a întristat — deși nu m-a surprins — în comentariile de pe Unimedia și pe alte situri unde s-a discutat panoul este faptul că nimeni nu a atras atenția la adevărata problemă: panoul demonstrează un nivel de analfabetism tipografic uluitor, lipsă de respect față de oraș și față de istorie la general.

Un original deplorabil

Designerul a încercat să execute panoul în stilul indicatoarelor stradale „oficiale” – fon alb, text albastru, linie albastru-deschisă între rândurile de text, chenar albastru care ocolește în arc punctele de fixare a panoului de perete. Însă indicatoarele stradale „oficiale” din Chișinău sunt oribile. Ele demonstrează că primăria, și în primul rând al arhitectul principal care a sancționat acest „design”, neglijează aspectul vizual (și în special tipografic) al capitalei.

• Chenarul albastru și în particular arcurile de la colțuri se privesc extrem de ucenicesc.
• Bd. e scris cu minusculă.
• cel și și sunt scrise cu o mărime de caracter mai mică decât textul în majuscule (observați că bd. este vizibil mai mare).
• Denumirea e scrisă cu majuscule, ceea ce scade lizibilitatea textului. [N.B. De ce Londra, unde transportul public are un design tipografic impecabil, insistă la all-caps în denumirea străzilor, rămâne un mister.]
• Textul este centrat, iar stema orașului este centrată pe spațiul alb din rândul secund. Corect ar fi de centrat textul și stema pe o singură axă verticală, sau de le aliniat ambele pe stânga.
• Stema este mult prea detaliată pentru a fi amplasată la înălțimea de trei metri — de la această distanță se privește ca o murdărie multicoloră. Indicatoarele stradale urmează să fie dotate cu o imagine monocrom și simplificate a stemei.
• Semnele utilizează o variație extrem de urâtă a venerabilului DIN 1451. Vedeți cum e scris „MARE”:
  • M: disproporțional de lat, iar două brațe din centru nu ajung la linia de bază a textului, ceea ce face caracterul să pară și mai burduhos.
  • A: foarte îngust în comparație cu restul majusculelor (în special lângă M).
  • RE: În DIN 1451 (și derivatele calitative) arcul de la R se termina la aceeași înălțime ca și bara centrală a E. Aici însă arcul coboară mult mai jos.

Mai pe scurt, indicatoarele stradale din Chișinău sunt un model extrem de prost.

Un designer bun ar utiliza ocazia să creeze un indicator stradal neoficial pentru a propune o soluție superioară. Un istorician bun ar încerca să recreeze indicatoarele stradale din oraș în fiecare perioadă istorică.

O copie oribilă

E clar că la crearea panoului n-a participat nici un designer bun, și nici un istorician bun. Și dacă ai la îndemână doar un designer de mâna a doua, n-ai decât să copii originalul întocmai. [Dacă nu se găsea garnitura originală, se putea apela la DIN Next, o variație reușită la DIN 1451.] Designerului nu i-a reușit nici asta. În schimb, ne-a propus un panou de o urâțenie la care indicatoarele oficiale nici nu pot visa.

Din prima privire bate la ochi că toate denumirile sunt scrise cu garnituri diferite — o eroare tipografică de nivelul unui elev din clasa a treia. Repet, era să fie ok dacă acestea erau să corespundă designului respectivelor perioade istorice. Problema e că aceste garnituri reprezintă un melanj istoric incorect și disonant. Iată garniturile utilizate pe panou; sub denumire am indicat autorul garniturii și anul creării acesteia:

Observați că practici nicio garnitură nu corspunde perioadei istorice respective. Câteva comentarii vis-a-vis de garniturile utilizate (cu mici abateri istorico-tipografice).

• ITC Anna, garnitură decorativă în stil art deco (anii douazeci), este utilizată de designerul panoului pentru a reprezenta începutul sec. XIX. Asemenea garnituri decorative niciodată nu a fost și nu vor fi utilizate pentru indicatoare stradale – lizibilitatea este sacrificată în favoarea frumuseții (dubioase, în cazul dat).
  Ce urma să utilizeze designerul? Există câteva variante. La începutul sec. XIX era popular Didot, rusificat încă la finele sec. XVIII. O alternativă ar fi garnitura Academiei de Științe, care ulterior a devenit Academy (академическая). Personal aș opta pentru Bodoni (răspunsul italianului Gianbatista Bodoni francezului Didot), ca referință la Bănulescu-Bodoni, care a deschis la Chișinău prima tipografie în 1814.
• Herold Reklameschrift, garnitură art nouveau de la intersecția secolelor XIX-XX, este utilizat pentru a reprezenta Chișinăul de la mijlocul sec. XIX. O altă alegere nepotrivită pentru indicatoare stradale; denumirea garniturii clar indică menirea acesteia — să atragă atenția cititorului la publicitatea din ziare.
• OCR-A, garnitură creată la începutul erei digitale pentru a îmbunătăți exactitatea recunoașterii optice a caraterelor. Ese probabil cea mai nepotrivită garnitură dintre toate în această serie — nu știu ce minte bolnavă putea să asocieze o garnitură super-artificală și electronică cu perioada 1877–1924.
• Frutiger, un sans-serifuri umanist, a fost creat de Adrian Frutiger la comanda aeroportului Charles de Gaule pentru indicatoarele de informare/navigare. De atunci a devenit una dintre cele mai utilizate garnituri pentru indicatoare de navigare. Cele din aeroportul Chișinău tot Frutiger utilizează — datorită contractorilor turci, care au importat designul panourilor informaționale din aeroportul Istambul. Excepție fac oribilele inscripții albastru pe roșu (!) în Arial Black (!!) la intrările aeroportului. Aceste inscripții barbarice au fost adăugate deja după încheierea renovării terminalului — moldovenii n-au reușit să păstreze un stil tipografic uniform nici când le-a fost dat de-a gata.
• Myriad, un sans-serif umanist de la începutul anilor nouăzeci inspirat de Frutiger (ca să nu zicem copiat fără rușine) nu are nimic în comun cu Basarabia interbelică. Deseori, utilizarea Myriad indică un designer timid sau leneș; Myriad este Helvetica deceniului precedent, precum Meta a fost Helvetica anilor nouăzeci. [N.B. Datorită rusificării ParaType, spațiul ex-sovietic era dominat de fratele acestuia, OfficinaSans.] Dacă designerul într-atât dorea să utilizeze un sans-serif umanist, putea evita anacronisme apelând la Gill Sans (1928) sau predecesorul său, Johnston (1916), care de aproape un secol direcționează pasagerii transportului public din Londra.
• Impact, probabil cel mai respingător sans-serif livrat în pachet cu Windows/MS Office. La prima vedere nu reprezintă un anacronism, căci datează cam din perioada când bulevardul era cunoscut ca prospectul Lenin. Problema constă în faptul că Microsoft a „chirilizat” garniturii doar pe la mijlocul anilor nouăzeci.

Neprofesionalismul designerului acestui panou nu se reduce la incapacitatea de alegere a garniturilor. Panoul (i) inconsistent utilizează majusculele („ул.” coexistă cu „УЛ.” și cu „Bd.”, „АЛЕКСАНДРОВСКАЯ” cu „Ленин”), (ii) nu aliniază anii (corect ar fi pe dreapta), (iii) datează ambiguu cea mai veche denumire cu „sec. XIX”, deși următoarele două denumiri aparțin aceluiași secol, (iv) separă anii prin cratima (-) în loc de en dash (–).

De ce?

De-ați avut răbdarea să citiți — fie și pe sărite — textul de mai sus, probabil v-ați întrebat „de ce scrie Culiuc despre asemenea mărunțișuri?” Explic. Mai exact încep să explic, deoarece explicația e cam lungă…

Recent am citit mai multe postări de bloguri despre urâțenia care caracterizează capitala și distruge aspectul istoric al orașului. Urâțenie cauzată de idiotismul primăriei, orășenilor, businessului. Ok, deci haideți să păstrăm istoria, haideți să îmbunătățim aspectul vizual al orașului. Dar cum? Panoul misterios poate fi privit drept o încercare în această direcție: „Vreți istorie? Poftiți istorie.” Problema e că această încercare este într-atât de proastă, că mai bine n-ar exista în genere.

Designul [tipo-]grafic este relativ simplu în comparație cu alte discipline aplicate – un masterat în design durează un an și nu doi ca în cazul economiei, iar Ph.D. în design tipografic nu există. Pentru a nu urâți străzile orașului cu aberații de genul panoului pseudo-istoric se cere puțin: lectura a două-trei cărți de design și urmărirea a câtorva situri specializate. Dacă privim orașul, ne dăm seama că majoritatea designerii nu fac nici asta; sunt autodidacți fără pregătire formală. Principala metodă de învățare a designului este studierea (mai des copierea) lucrărilor altora. Dar fără pregătire formală, atunci când copiezi nu poți ști ce a determinat designerul originalului (absolvent al London College of Art sau Parsons) să urmeze unele reguli ale designului tradițional și ce l-a determinat să încalce altele. Nici măcar nu știi de care reguli ar fi vorba! Nu știi care garnitură a fost creată pentru cărți și care pentru panouri informaționale și ce caracteristici le face potrivite pentru o utilizare sau alta.

Designul tipografic este menit să bucure ochiul. Lipsa de designeri profesioniști și de specialiști în design urbanistic la primărie s-a soldat cu ceea ce avem astăzi: designul tipografic doar a urâțit Chișinăul. Un exemplu clasic îl găsim în a treia fotografie de la Unimedia, o repet aici pentru comoditate.

Vedeți cacofonia vizuală din partea dreaptă: panoul schimbului valutar, de-asupra lui pictograme lipsite de sens, și mai sus logotipul Unibank (în Times New Roman Bold!), și mai sus un ticker electronic absolut inutil, piramida fiind încununată de busola monstruoasă a agenției Magellan, care a utilizat trei garnituri în trei rânduri. Primăria scuipă și ea pe aspectul principalului bulevard din țară instalând blocul de condiționare pe fațada clădirii.

Problema nu se reduce la design. Acest panou exemplifică teza că chiar și intențiile bune fără pregătire profesională se soldează cu soluții proaste. Jurnaliștii scriu agramat (salut Unimedia!) sau schimonosesc faptele (salut Ziarul de Gardă!). Politicienii împing soluții lipsite de argumentare economică (salut primarul Blumenstein!), fapt deloc surprinzător când citești studii de politici publice la nivelul anului trei de universitate (salut IDIS!). Vinificatorii produc zoaie (deși mai puțin decât anterior, parțial datorită oenologilor străini invitați), arhitecții proiectează monstruozități (salut noilor hotele și clădiri de oficii din Chișinău!). Cauza? Sunt mai multe, dar cea importantă este insuficiența cronică de profesioniști. În domeniile menționate mai sus și în multe altele.

Va urma (sper)…

Mauritius

Am ajuns în Mauritius în ianuarie 2011, după un an și jumătate de lucru în Comore. Greu să-ți închipui două țări mai diferite. Mauritius are o economie diversificată (pentru un stat mic) care într-un sfert de secol a trecut printr-o transformare structurală dramatică. Statul are o viziune unde vrea să ajungă pe termen lung (Singapore al Africii) și o strategie clară pe termen mediu cum să ajungă acolo, are o birocrație dinamică și bine școlită, incorporează rapid best practices din alte părți ale lumii dar în același timp e dispusă să experimenteze cu politici publice absolut noi, știe să obțină ce-și dorește de la partenerii externi. Lista ar putea continua mult și bine. Mai pe scurt, Mauritius are tot ceea la ce comorienii pot doar visa. La o adică, cititorul la sigur ar putea să-și aducă aminte și de țări mult mai apropiate care înregistrează deficiențe enorme la toate aceste capitole.

În Mauritius am avut ceva mai mult timp liber, așa că am umblat mai mult timp brambura pe dealuri și munți. Munții sunt cât se poate de fotogenice, iar urcarea lor cât se poate de obositoare. Cel mai vestit este le Morne Brabant — un munte abrupt de vreo 900m înălțime amplasat pe o peninsulă îngustă. Iată cum arată fotografiat de pe vârful unui alt munte.

[1]

Practic toți turiștii aud istorioara cum că muntele servea drept pribeag pentru robii fugiți (aduși din Africa să lucreze plantațiile de trestie de zahăr). În 1835, când imperiul britanic a decis să se dezică de sclavagie, un detașament de poliție a fost trimis pe munte să comunice fugarilor că sunt oameni liberi. Aceștia însă au crezut că poliția vine să-i întoarcă în sclavie și unii s-au aruncat de pe stâncă. Iată pe unde ar fi putut urca acel detașament de poliție.

[2]

Iată priveliștea care ar fi putut să i se deschidă robului înaintea primului și ultimului zbor.

[3]

Și iată cel puțin un turist care știe că nu toate istorioarele povestite turiștilor merită să fie luate în serios — nu există absolut nici un fel de dovezi istorice care ar confirma acest sinucid în grup.

[4]

Oricum, țara oferă niște peisaje extrem de diverse pentru o insulă de doar 2 mii km² (6% din suprafața Moldovei).

[5]

[6]

Am avut doar vreo două ore să fotografiez în Port Louis — capitala țării. Orașul are o promenadă de-a lungul oceanului (în spaniolă există un termen mult mai exact — malecon) cât se poate de plăcută.

[7]

În jurul orei prânzului orașul e plin de școlari și școlărițe. Toate îmbrăcați în uniforme, ceea ce nu am văzut în Comore, dar mi-a adus aminte de Cusco.

[8]

Piața centrală arată mult mai organizată decât în Comore.

[9]

Și cel puțin parțial țintește turiști.

[10]

Părți ale centrului orașului arată extrem de modern.

[11]

Dar e suficient să ieși doar puțin din Port Louis și dai de scene totalmente diferite.

[12]

E bine să ai creșterea economică rapidă, dar tar-r-re mult timp mai durează până această creștere se traduce în avuție...

Seychelles

Până la mijlocul deceniului trecut Seychelles era o țară quasi-socialistă, care incasa bani de la capitaliști dornici să se odihnească pe această bucățică de rai. Erori în gestionarea finanțelor publice au provocat o criză a balanței de plăți. Criza a dus la demararea unui program (extrem de ambițios și reușit) de reforme susținut de FMI și, eventual, venirea încoace a doi economiști moldoveni de la Fond. Eu sunt cel de-al doilea; prima misiune am avut-o în octombrie 2011. Dar se preconizează multe altele, de aceea nu mă întristează mult faptul că în prima vizită am avut doar două ore să fotografiez în afara hotelului. Oricum, chiar și în această oră am reușit să prind câte ceva interesant.

Cum și era de așteptat, litoralul arată impresionant în oricare ipostază. Macro...

[13]

... și micro (una din pozele preferate din călătorie, deși așa gen de fotografie rareori mă atrage).

[14]

Dar mai mult mă atrage viața adevărată care, evident, începe la piață — locul unde se întâlnesc vânzătorii...

[15]

[16]

... și cumpărătorii.

[17]

[18]

Întâlnirile se soldează cu tranzacții...

[19]

Dacă nu cumperi nimic — vânzătorii te privesc pieziș.

[20]

Nu doar peștele e mare în Seychelles. Vrăbiile aici arată așa:

[21]

Iar hulubii — așa.

[22]

Dar cam tot restul este extrem de mic. Victoria, capitala Seychelles, cică este printre cele mai mici capitale din lume — populație 25 mii oameni.

Orașelul e traversat de un mic canal, care oferă niște peisaje urbane mai neobișnuite.

[23]

[24]

[25]

În centru e amplasat un mic templu hindus...

[26]

Totuși domină biserici ceva mai obișnuite europenilor.

[27]

Trotuarul unei străzi centrale.

[28]

Am participat într-o manifestație care, aș crede, poate avea loc doar într-o țară insulară mică — o serată de caritate la care cânta o formație în componența căreia întra guvernatorul băncii centrale (pe centru în prima poză) și secretarul permanent al Ministerului Finanțelor (post echivalent cu prim vice-ministru, pe dreapta).

[29]

Se distrau de minune.

[30]

Și de ce nu? Cu frumusețea care te înconjoară în Seychelles, ar fi păcat să nu profiți de viață din plin.

La prima vedere Comorele sunt o țară foarte... specifică. Găsești clădiri neterminate și lipsite de sens ridicate pe lavă proaspătă (Kartala este cel mai mare vulcan activ din lume).

[1]

Vacile pasc pe plaja unui fost hotel de lux, cumpărat și dărâmat de Dubai World, la puțin timp după care compania de facto a falimentat.

[2]

Docul de lângă moscheia principală (în planul secund) este mâlit și blocat de cinci ani de o corabie (construită, aparent, în Ucraina) care poartă denumirea capitalei țării — Moroni.

[3]

Copiilor le place.

[4]

[5]

Se pare că nu doar copiilor le place corabia și amplasarea ei centrală. Cu ocazia unei sărbători, bordul navei a fost înfrumusețat de un graffiti sub denumirea „trezirea Comorelor” (faptul că ochii băiețelului sunt închiși nu pare să fi trezit întrebări). În cercurile de pe tubeteică sunt trasate profilurile celor patru insuli ce constituie arhipelagul Comoros (e drept că cea din dreapta — Mayotte — în continuare aparține Franței).

[6]

Nu este unica navă imobilizată. Iată un mic trauler (?) care blochează un chei în portul principal al capitalei. Alte doup spații de-a lungul cheiului erau blocate de barje semi-scufundate. Nu e de mirare că în 2007 principalul produs de export era fierul uzat.

[7]

Unele privelești te fac să crezi că ești în misiune nu doar pe un alt continent, dar pe o altă planetă.

[8]

Altele te fac să cred că insula ar putea fi o bucățică de rai pe pământ.

[9]

[10]

Dar nu e altă planetă și nici rai. Și, dacă te uiți mai atent, nici chiar atât de specifică nu este. Viața comorienilor e constituită din aceleași elemente ca în oricare altă parte.

Lumea dobândește mâncare...

[11]

Bărbații supraveghează, femeile sortează...

[12]

[13]

Se îngrijesc uneltele de muncă.

[14]

Cineva termină lucrul devreme...

[15]

Cineva lucrează până târziu...

[16]

Cineva nu găsește de lucru până seara (asta e piața muncii).

[17]

Se transportă bunuri dintr-o parte a țării în alta (în cazul dat de pe o insulă pe alta)...

[18]

[19]

Unii vând la piață locală...

[20]

[21]

Alții se întorc cu cumpărături de la piață...

[22]

[23]

[24]

Cei veniți la piață din sate așteaptă autobuzul.

[25]

Bărbații se grăbesc...

[26]

Tinerele se chitesc...

[27]

Bunicuțele mai puțin.

[28]

Cineva se pregătește să spele rufele...

[29]

Cineva deja le usucă.

[30]

Părinții încearcă să ofere copiilor distracții și jucării...

[31]

Și cam toată lumea așteaptă viață mai bună.

[32]

Prima dată m-am intersectat cu Ziarul de Gardă în primăvara 2007, când săptămânalul a schimonosit conținutul unui eseu mai vechi publicat pe culiuc.com. După ce am indicat erorile comise în articol, culiuc.com a fost inundat de spam și flame de pe IP-ul redacției. Cu alte cuvinte — o dublă manifestare de neprofesionalism. Am impresia că cel puțin unii colaboratori ai redacției Ziarului de Gardă nu au progresat de la 2007 încoace.

Recent un cititor mi-a atras atenția la editorialul din 8 septembrie „Filat îşi cumpără scuter” semnat de Alina Radu. Filat și scuterul apar în a doua jumătate a acestui articol, iar prima este axată pe un „doctorand moldovean cu cercetări la Harvard”. Faptul că doctorandul e pomenit înainte de Filat nu mă măgulește deloc. Veți înțelege de ce din lectura primelor trei alineate, pe care le preiau în întregime:

Zilele trecute un doctorand moldovean cu cercetări la Harvard îşi anunţa fanii pe blog că vine la Chişinău pe câteva zile după o vreme de absenţă. Venirea sa de câteva zile a fost descrisă într-o postare cu două capitole şi 9 puncte. Din cele 2 capitole aflăm că omul care face de mulţi ani cercetări ştiinţifice în SUA are şi nişte întrebări la situaţia din Moldova, dar mai ales din Chişinău: «Care sunt cele mai glamurnice și en vogue cluburi din Chișinău? Ce cluburi de muzică live merită atenție? Ce restaurante noi s-au mai deschis în ultimii doi ani? Ce local ați recomanda pentru o companie de vreo zece persoane? Bere și mâncare calitativă, prețuri rezonabile? Ultima întrebare: pe lângă dansuri, muzică și mâncare, ce mai oferă Chișinăul la capitolul divertisment de noapte?» — aceasta este lista prescurtată a întrebărilor. Uitasem să menţionez că cele două capitole despre revenirea la Chişinău a cercetătorului se numesc «dansuri» şi «restaurante».

Trebuia să remarc de la bun început că nu contest nici pentru o clipă dreptul legal al oricărei persoane din orice stat (ba chiar şi de pe oricare altă planetă) să bea, să mânânce, să danseze cât vrea pe banii proprii. Orice capitală a lumii atrage străini prin chefurile din localuri, cu băutură şi muzică, căci aşa se fac plăţi, se adună taxe şi se completează bugetul local şi naţional.

E o mică situaţie la mijloc, totuşi. Cine crede că în restaurantele din Moldova consumaţia plătită este trecută cu toate zerourile în contabilitatea oficială, şi cine mai crede că din aceste sume se plătesc impozite pe bune? Dar… asta nu e problema oamenilor care îşi plătesc mâncarea şi băutura, asta e problema organelor de drept. Şi în cazul în care organele de drept nu îşi fac onest munca? Atunci transparenţa taxelor devine o problemă a societăţii, a celor cu atitudine civică în primul rând, a celor cu studii bune, şcoliţi în străinătate, care cunosc experienţa «societăţilor sănătoase». Dar dacă omul poate să îşi achite distracţiile, lupta pentru o societate echitabilă îşi pierde sensul.

Crearea doctorandului glamurnic

Deja în prima frază găsim o eroare și o omitere simptomatică:

Zilele trecute un doctorand moldovean cu cercetări la Harvard îşi anunţa fanii pe blog că vine la Chişinău pe câteva zile după o vreme de absenţă.

Eroarea. Pe 9 august 2010, adică mai bine de un an în urmă (și nu zilele trecute), am publicat pe blog câteva întrebări sub genericul „Divertisment la Chișinău, 21-25 august. Recomandări și sugestii?”. 2010, 2011 — cui îi pasă de asemenea detalii?

Omiterea. Alina scrie „vine la Chişinău pe câteva zile după o vreme de absenţă”. În articolul original era clar scris — după mai mult de doi ani de absență. Doi ani e „o vreme” extrem de lungă, iar cele cinci zile pe care le aveam în Moldova o vreme foarte scurtă. În plus, era prima vizită a soției în Moldova și unul din obiectivele călătorie era să-i arăt țara. Într-o asemenea situație încerci să-ți creezi din timp un program plin pentru fiecare zi, dar și pentru fiecare seară/noapte. Ziua: plimbări prin oraș, escapade prin republică și poate un muzeu-două. Opțiunile pentru asemenea activități au rămas relativ neschimbate în ultimii câțiva ani. Iar seara se merge la restaurante, cluburi, concerte, etc. Și la acest capitol opțiuni noi apar fiece zi. Respectiv întrebările mele țineau de divertismentul de seara, și nu de cel de zi. Alina însă nu avea de gând să raționalizeze originea întrebărilor sau să ofere cititorilor detalii care le-ar permite să o facă independent, deoarece în așa caz editorialul rămânea fără doctorandul glamurnic.

Mergem mai departe:

Din cele 2 capitole aflăm că omul care face de mulţi ani cercetări ştiinţifice în SUA are şi nişte întrebări la situaţia din Moldova, dar mai ales din Chişinău: «Care sunt cele mai glamurnice și en vogue cluburi din Chișinău? Ce cluburi de muzică live merită atenție? Ce restaurante noi s-au mai deschis în ultimii doi ani? Ce local ați recomanda pentru o companie de vreo zece persoane? Bere și mâncare calitativă, prețuri rezonabile? Ultima întrebare: pe lângă dansuri, muzică și mâncare, ce mai oferă Chișinăul la capitolul divertisment de noapte?»

Articolul într-adevăr citează ceea ce am scris. Însă citatele sunt extrem de selective și rupte din context.

• „…are şi nişte întrebări la situaţia din Moldova, dar mai ales din Chişinău”. Alina, evident, nu s-a obosit să menționeze ce fel de întrebări sunt de regulă abordate pe blog.
• „Care sunt cele mai glamurnice și en vogue cluburi din Chișinău?” Fraza originală completă avea o conotație diferită: „În caz dacă apare dorința de a merge la grădina zoologică, care sunt cele mai glamurnice și en vogue cluburi din Chișinău?” Dar pentru ce să incluzi prima parte? — e mult prea ironică față de respectivele localuri și știrbește din imaginea superficial-consumeristă pe care Alina a decis să i-o creeze doctorandului.
• Observați că Alina a omis întrebările ce țin de salsa, Zdob și Zdub, Snails, și muzica live. De ce anume acestea? Deoarece ele nu se leagă prea bine cu un „doctorand glamurnic”.

Glamurnic și nesimțit

Deci, apelând la citate selective rupte din context — arma preferată a jurnalismului ieftin — Alina a reușit să-și creeze doctorandul glamurnic. Pentru ce i-a fost necesar? Pentru a ilustra ipocrizia și lipsa bunului simț a celor care deschis discută consumul de lux:

Cine crede că în restaurantele din Moldova consumaţia plătită este trecută cu toate zerourile în contabilitatea oficială, şi cine mai crede că din aceste sume se plătesc impozite pe bune? Dar… asta nu e problema oamenilor care îşi plătesc mâncarea şi băutura, asta e problema organelor de drept. Şi în cazul în care organele de drept nu îşi fac onest munca? Atunci transparenţa taxelor devine o problemă a societăţii, a celor cu atitudine civică în primul rând, a celor cu studii bune, şcoliţi în străinătate, care cunosc experienţa «societăţilor sănătoase». Dar dacă omul poate să îşi achite distracţiile, lupta pentru o societate echitabilă îşi pierde sensul.

Foarte corect. Dar nu cred că urmează să ne limităm doar la restaurante și alte produse/servicii de lux. De aceea la rândul meu o îndemn pe Alina:

• Să nu facă cumpărături la rețelele de magazine alimentare — presupun că Alina va subscrie opiniei că nici ele nu-și plătesc impozitele integral.
• Să nu-și trimită copiii la școală, deoarece „fondul clasei/liceului/școlii” (constituit din contribuțiile „voluntare” ale părinților) are o bază legală extrem de șubredă.
• Să nu meargă la doctori, deoarece există suspiciuni că casele (uneori palatele) medicilor concentrate în spațiul dintre viaduct și Spitalul Republican nu puteau fi construite doar din salarii.

Lista poate fi continuată la nesfârșit: să nu călătorești căci Air Moldova face asta, să nu aprinzi gazul căci Moldova Gaz face alta, și tot așa.

Greierul versus furnica

Credeți că Alina Radu se oprește aici? Greșiți:

Societatea din Moldova este foarte segregată: o micuţă categorie care petrece anume pe cele 2 capitole din primul alineat, adică «dansuri» şi «restaurante», şi o mare categorie care munceşte, dar nu ajunge, oricât ar vrea să îşi poată achita ieşirile măcar de weekend cu familia la restaurant. Mă refer aici la familii de învăţători, de medici, de artişti de teatru, de scriitori, de oameni cumsecade care au muncit cinstit întreaga viaţă.

Anume așa: moldoveanul sau dansează, sau muncește. Una cu alta, evident, nu se combină. E simptomatic că printre „oameni cumsecade” jurnalista menționează doar învăţători, medici, artişti de teatru și scriitori. În listă nu s-a găsit loc pentru ocupații din sfera productivă.

E interesant să plasezi editorialul în contextul altor subiecte abordate în presa locală. Toți se plâng că „tineretul studios” nu zăbovește mult în țară. Concomitent presa e plină de critici la adresa instituțiilor de stat: că sunt corupte, că nu-și îndeplinesc obligațiunile, etc. (scrie și Alina despre asta). Se aud apeluri la adresa „tineretului studios” să revină în țară, să contribuie la redresarea economiei și a respectivelor instituții de stat. Tot asta, pentru ca în final acei care vin în țară (chiar și pentru câteva zile) să fie marginalizați și contrapuși „oamenilor cumsecade” pe motiv că-și permit să meargă la un restaurant sau un club de noapte. Cineva sincer crede că asemenea atacuri sporesc dorința de revenire în patrie?

Editorialul a-b-c versus jurnalism constructiv

Nu merită să analizez restul articolului alineat cu alineat. Revelații nu veți găsi: în continuare se pedalează subiectul „cum poți consuma cu sufletul împăcat, când sute/mii/milioane mor/suferă de foame/frig/boli curabile?” E unul dintre cele mai îndrăgite și totodată neproductive subiecte abordate de jurnaliști.

Subiectul e îndrăgit de jurnaliști deoarece se abordează simplu de tot, conform unui șablon a-b-c: (a) aduci câteva exemple de consum excesiv (de regulă se țintesc politicienii, Alina însă a dat dovadă de originalitate inventând doctoranzi glamurnici), (b) amintești că există și alții, mai puțin norocoși, (c) rușinezi consumeriștii din punctul „a”.

Subiectul e neproductiv deoarece întrebarea „cum poți consuma cu sufletul împăcat, când sute/mii/milioane mor/suferă de foame/frig/boli curabile?” prin definiție nu are un răspuns constructiv. Răspunsul evident „nu consuma!” nu ajută învăţătorul care nu are apă în cămin sau scriitorul care nu are cu ce să-și procure medicamentele. „Donează carității ceea ce aveai de gând să consumi!” tot nu soluționează problema pe termen lung. Întrebările care se traduc în politici publice cu impact durabil sună complet diferit: cum să sporești colectarea impozitelor fără a anihila creșterea economică? cum să remunerezi lucrătorii din sectorul public fără a distorsiona piața muncii? cum să subvenționezi costul medicamentelor fără a oferi oportunități de speculă? Asemenea întrebări nu pot fi abordate conform unui șablon; ele necesită pregătire și dorința de a scrie ceva mai mult decât o pagina de editorial. Am toată stima pentru jurnaliștii care abordează cu succes asemenea subiecte. Alina, se pare, nu se înscrie în această categorie.

* * *

Alina Radu atacă lipsa bunului simț și ipocrizia celor care discută deschis consumul de lux în situația în care acest consum este strâns legat de lipsă de scrupule și neprofesionalism în afaceri (evaziune fiscală) și administrația publică (incapacitatea de a colecta respectivele impozite pentru a plăti salarii decente „oamenilor cumsecade”). E și asta un subiect de articol. Banal, neproductiv, dar este. Una însă nu înțeleg: de ce un editorial care discută (i) ipocrizia, (ii) neprofesionalismul, (iii) lipsă bunului simț și (iv) lipsa scrupulelor urmează să dea dovadă de toate patru laolaltă?

Four thousand holes in Blackburn, Lancashire

În străzile Blumensteinului puteai organiza curse de raliu — doar gropi, fisuri și valuri. Trotuarele orașului erau și mai proaste — bune de bocani de hiking, deși femeile reușeau să-l navigheze pe tocuri mai înalte decât avocatele din New York. Dacă tocuri înalte vedeai multe, apoi cărucioare handicap practic niciunul, deoarece trotuarele din intersecții erau lipsite de pante speciale. Puținele pante concentrate în intersecțiile centrale erau deseori blocate de automobile parcate neregulamentar. Asta deoarece șoferii orașului erau pe măsura străzilor — parcau unde pofteau, deseori blocând trotuarele.

Ar fi greșit de dat vina pentru staționările nereglementare exclusiv pe cultura joasă a șoferilor. Automobilul există pentru a transporta persoana din punctul A în punctul B, dar momentul în care ajunge la B, automobilul nu dispare. Dacă nu există spațiu dedicat prin apropiere, leși automobilul oriunde găsești 8m² liberi. Și odată ce parcări amenajate practic nu existau, e greu să afirmi că lumea parca neregulamentar, deoarece opțiuni regulamentare erau foarte și foarte puține.

There’s one for you, ninetien for me

Pentru a soluționa problema drumurilor proaste, bürgermeisterul a propus dublarea taxei rutiere. Automobilele din capitală urmau să plătească taxa rutieră de două ori — o dată în fondul rutier național, și tot atât în fondul rutier municipal. Asta ar permite scăderea nivelulului de sub-finanțare a lucrărilor de întreținere a drumurilor de la circa 97% la 90%. Apropo, prin „automobilele din capitală” se înțeleg automobilele puse la evidență în capitală, adică proprietarii cărora sunt domiciliați în oraș. Mai pe scurt, ești capitalist (locuitor al capitalei), plătește.

Just sees what he wants to see, […] making all his nowhere plans for nobody

Propunerea bürgermeisterul suferă de câteva deficiențe:

• „Soluția” adresează doar una din problemele infrastructurii rutiere — calitatea proastă a drumurilor. Problema parcărilor de parcă nici nu ar exista.
• Oricare „capitalist” se poate preface în necapitalist pentru evita taxarea dublă. Înregistrezi automobilul pe numele unei rude din afara capitalei și conduci automobilul în baza procurii. Sau schimbi domiciliul permanent pe o adresă din afara orașului.
• Circa jumătate din automobilele care circula zilnic în oraș deja nu sunt înregistrate în Blumenstein. Efectiv, capitaliștii sunt impuși să subvenționeze ne-capitaliștii.
• Fondurile suplimentare nu afectează fundamental problema întreținerii drumurilor — 90% subfinanțare nu este un rezultat cine știe ce promițător.

Rezumăm: taxa propusă (i) adresează doar una din problemele infrastructurii rutiere, (ii) nu o soluționează nici pe aia, (ii) este inechitabilă și (iii) ușor evitabilă.

I’m fixing a hole

Înainte de a întra în detalii, e cazul să facem un pas înapoi și să răspundem la întrebarea „Care este, de fapt, problema pe care burgemeisterul Blumenstein incearcă sa o adreseze?” (îl mulțumesc pe Dumitru pentru această întrebare). Aș separa-o în două:

1. Care este problema cu care se confruntă orașul?
2. De ce problema nu se rezolvă de la sine? (inclusiv cu ajutorul mâinii invizibile a forțelor de piață)

Problema orașului deja am descris-o: infrastructura rutieră și pietonală proastă și solicitată în creștere: (i) carosabil și trotuare proaste, (ii) lipsă de locuri de staționare (ceea ce face utilizarea trotuarelor și mai incomodă), (iii) trafic rutier în creștere permanentă.

De ce problema nu se rezolvă de la sine? Avem de-afacere cu un clasic exemplu de eșec de coordonare (calchiere de la coordination failure, de asemenea numit „cerc vicios”):

• Șoferii parchează neregulamentar deoarece opțiuni regulamentare sunt mult prea puține.
• Poliția nu marchează clar locurile regulamentare de staționare și nu amendează delincvenții deoarece își dă seama ar fi nevoită să amendeze fiecare al doilea, ceea ce ar stârni o revoltă.
• Locuri de staționare regulamentare sunt puține deoarece străzile sunt înguste și nu există parcări subterane și la etaj.
• Municipalitatea nu lărgește străzile (pentru a acomoda mai multe automobile parcate) și nu construiește parcări municipale deoarece nu dispune de fonduri.
• Sectorul privat nu construiește parcări private deoarece poliția nu amendează pe cei parcați neregulamentar, deci cererea (din partea șoferilor) pentru parcările cu plată e minimală.
• Municipalitatea nu dispune de fonduri deoarece nu percepe venituri de la utilizatorii infrastructurii rutiere.

Cercul vicios poate fi rupt doar dacă o singură entitate (statul/municipalitatea) simultan înlătură mai multe din aceste constrângeri — soluționarea problemelor de coordonare este una din principalelel funcții economice ale statului. În primul rând statul creează piața pentru parcările cu plată. Oferta se creează prin construirea parcărilor. Cererea se creează prin limitarea spațiilor gratuite (ele sunt marcate clar de poliție) și prin amendarea infractorilor. Problema finanțării dispare, deoarece parcarea reprezintă un activ care produce un cash flow solid și predictibil (spre deosebire practic de oricare alt proiect de reabilitare a infrastructurii drumurilor), respectiv poate fi finanțat prin împrumuturi.

E timpul să operaționalizăm ideea: Blumenstein ar putea finanța întreținerea străzilor și trotuarelor prin soluționarea problemei parcărilor. Se face în câțiva pași:

1. Se construiesc o duzină de parcări subterane și/sau la etaj, deși în centrul cred că cele subterane sunt preferabile. Oricare blumensteinuian ușor va identifica locurile potrivite: sub parcurile centrale, intersecții, piețe alimentare, etc. Finanțarea vine de la Corporația Financiară Internațională (IFC) sau BERD.
2. Se creează o regie de parcări municipale. Managementul regiei este subcontractat unei structuri private pe o perioadă de 3-5 ani, cu posibilitatea de extindere a contractului.
3. Poliția rutieră marchează clar toate locurile autorizate de staționare din străzile orașului. (Inițial aceste staționări ar fi gratuite, deși ulterior și acestea pot fi taxate).
4. Concomitent în oraș se instaurează teroarea inspectorilor de staționare — toate automobilele parcate neregulamentar sunt amendate, și amendate crâncen (detalii mai jos). Automobilul nu trece revizia tehnică anuală până nu sunt achitate toate amenzile. Teroarea poate fi instaurată de o diviziune aparte a poliției rutiere sau de o companie privată, subcontractată de municipiu.

Majoritatea veniturilor de la parcări și din amenzi vor fi redirecționate în fondul rutier municipal.

Lovely Rita, meter-maid

Viabilitatea propunerii depinde de cât de eficientă este teroarea inspectorilor de staționare. Dacă serviciul este prea scump în operare, orașul nu-și va putea permite suficienți inspectori pentru a-și impune regulile (probabilitatea de a fi amendat va fi minimală). Dacă inspectorii sunt ușor mituiți, veniturile nu vor ajunge în bugetul municipal, ci în buzunarele inspectorilor și șefilor serviciului respectiv. În ambele situații parcările subterane vor rămâne fără clienți — șoferii vor continua să blocheze trotuarele (cazul Bucureștiului).

Costul rezonabil este asigurat de o soluție tehnologică relativ low-tech. Inspectorul, dotat cu un smartphone ieftin Android (sau iPhone de generație precedentă), circulă prin oraș în căutarea „jertfelor” pe o rută predeterminată (în automobil sau pe jos e o întrebare secundară). Odată ce jertfa este identificată, inspectorul deschide aplicația iRita și fotografiază automobilul parcat neregulamentar (cu numerele de înmatriculare clar vizibile). Aplicația adaogă la fotografie poziția (din GPS) și timpul, precum și ID-ul inspectorului și trimite (prin 3G) foto+date în baza de date centralizată a inspectoratului. Pe parbrizul automobilului nu se lasă nici un fel de hârtie. Toate amenzile sunt expediate prin poștă, cu fotografia automobilului parcat neregulamentar anexată.

Valoarea amenzilor urmează să fie determinată de costul de oportunitate a automobilistului. E mult mai convenabil să leși automobilul chiar lângă destinație decât să găsești o parcare, să plătești pentru ea, și după aceasta să mergi pe jos câteva intersecții. Amenda urmează să schimbe balanța în favoarea staționării în parcare. Dacă presupunem că parcările sunt amplasate în mediu la cinci minute de mers, apoi costul de oportunitate a parcării este de circa 15 minute (tur-retur plus cinci minute pentru găsirea unui loc de parcare, achitarea taxei, etc.). Cu o probabilitate de amendare de 20%, amenda urmează să echivaleze circa 1.25 ore (15 minute / 20%). Dacă venitul mediu al unui automobilist (persoană, venitul căruia justifică procurarea unui automobil) constituie $1400/lună (22 zile lucrătoare x 8 ore), costul de oportunitate a 1.25 ore e de $10. Adăugăm venitul pierdut de parcarea subterană (încă $1-2) și amenda propriu-zisă (penalitatea pentru încălcarea regulilor de staționare în plus la costul de oportunitate). Concludem că amenda optimală se ridică la $20.

Amenda neachitată timp de 60 de zile automat se transformă într-o amendă de $30. Valoarea amenzilor pentru încălcări repetate (pe parcursul unui an) urmează să crească: prima amendă face $20, a doua — $40 (+50% dacă rămâne achitată în 60 zile), a treia — $60, ș.a.m.d. Exemplu: persoana care acumulează 3 amenzi într-un an, va avea de plătit $120 ($20 + $40 + $60), cu condiția că le achită pe toate în mai puțin de 60 de zile. „Contorul” va fi resetat fiece an (deci prima amendă din fiece an va constitui $20, deși nu pentru toți). De ce amenzile succesive urmează să se scumpească? Automobilistul care câștigă $1400/lună va învăța lecția din prima. Dar observați că $20 pentru 15 minute economisite (cu probabilitatea de amendare de 20%) este sub costul de oportunitate a unui automobilist care câștigă $3,000/lună. Dacă valoarea amenzii rămâne constantă, șoferul va prefera să parcheze neregulamentar în continuare. Însă odată ce fiecare amendă va fi cu $20 mai scumpă decât precedentă, decizia de a parca neregulamentar în permanență va deveni mult prea scumpă chiar și pentru Bill Gates Steve Jobs Tim Cook.

Corupția poate fi limitată la minimum. Inspectorii vor avea de afacere cu automobile lăsate singure, nu cu automobiliști. Dacă ar fi dotați cu automobile, inspectorii deseori ar putea fotografia infractorul fără a părăsi propriul automobil (în Washington DC camerele foto sunt montate chiar în automobilele inspectorilor). Inspectorii vor schimba zona de operare lunar și nu vor putea verifica în regim „live” dacă automobilul în cauză a mai fost amendat sau nu anul acesta — asta va micșora ispita de a paște „clienții permanenți” în loc de a-i amenda imediat (evident, mita pe care o poți extrage de la un șofer care riscă a cincea amendă pe parcursul anului depășește mita pe care o poți extrage de la un șofer „virgin”). „Pașterea clientului” va fi minimizată și de smartphone — în momentul în care telefonul inspectorului nu detectează mișcare sau detectează abateri de la ruta predeterminată (spre exemplu dacă inspectorul face cercuri în jurul infractorului), aplicația notifică „centrul”. Problema mituirii lucrătorilor parcărilor subterane în genere nu există — intrare/ieșire din parcare este automatizată.

All together now

Teoretic, costul serviciului de inspecție ar putea fi coborât aproape la zero. Oricare cetățean ar putea descărca aceeași aplicație (Android sau iPhone), fotografia automobilul staționat neregulamentar și depune o plângere (transmite foto + date în baza centralizată). Evident, plângerile depuse de cetățeni (și nu de inspectori) urmează să fie verificate suplimentar înainte ca serviciul de inspecție a staționărilor să emită tichetul de amendă. La o adică, un procent redus din valoarea amenzii ar putea fi depozitat în contul de celular al abonatului care a raportat încălcarea. Fără doar și poate, „socializarea” sistemului de amendare creează întrebări suplimentare, inclusiv de securitate personală.

Getting so much better all the time

Sistemul propus are un avantaj suplimentar: el contribuie la soluționarea problemei ambuteiajelor. Taxa în fondul rutier (propusă de bürgermeister) este fixă și nu depinde de intensitatea circulării prin oraș: plătește taxa anuală, și circulă cât poftești. Pe de altă parte, costurile de parcare sunt proporționale cu consumul de infrastructură rutieră: cu cât mai mult circuli, cu atât mai des apelezi la parcările cu plată. În rezultat, taxele de parcare efectiv se transformă în taxă pentru circulație prin oraș. Precum contoarele individuale de apă și gaz duc la economisirea respectivelor resurse, parcările cu plată vor scădea volumul circulației prin oraș — persoana care are de călătorit la distanță scurtă va prefera să meargă pe jos sau să apeleze la transportul public.

People respond to incentives

Expresia nu aparține Beatles, deși „in the end, the love you take, is equal to the love you make” poate fi considerat drept corolar al acestui principiu economic. Scopul articolului era să ilustrez principala concluzie a discuției recente: „people respond to incentives” este punctul de origine al oricărei politici publice reușite.

Nu afirm că am răspunsuri la toate întrebările. Urmează inspectorii să facă parte din poliție sau din serviciul civil? Să circule pe jos sau în automobile? Care ar fi prețul staționării în parcările subterane? Merită de taxat automobilele parcate în locurile autorizate din străzi? Cum urmează de reglementat parcările private (la momentul în care se instaurează teroarea inspecțiilor de staționare, sectorul privat va dori și el să rupă o bucată din businessul de parcări)? Cred, însă, că mecanismul descris ar rezulta în (i) venituri incomparabil mai înalte pentru întreținerea drumurilor, (ii) parcări calitative, (iii) trotuare fără obstacole și (iv) trafic redus. Evident, rămâne problema gestionării eficiente a fondului rutier, dar lăsăm acest subiect pentru altă ocazie.

P.S. Scriind comentarii, nu uitați că discuția ține de (i) orașul Blumenstein și de (ii) Bürgermeisterul Fără Nume.

Cum călătoresc în Peru

1. Zbor la Lima. În avion completez un formular relativ standard (nume, data și locul nașterii, naționalitate, domiciliu, adresa/hotelul la care mă opresc în Peru, etc.)
2. Ajung la controlul de frontieră și întind ofițerului pașaportul moldovenesc. Surprins de albastrul aprins al copertei (sunt obișnuiți cu albastrul închis al pașapoartelor americane și bordoul celor europene), ofițerul răsfoiește documentul ceva timp, întreabă unde e Moldova, după care confirmă în calculator că cetățenii Moldovei pot vizita Peru fără viză pentru un sejur de până la 6 luni. Ștampilă de intrare și „Bienvenido en Peru!”

Gata! Astea-s toate formalitățile necesare pentru intrarea unui moldovean în Peru. Apropo, Peru, Ecuador și Cuba sunt unicele țări din emisfera de vest care nu cer viză moldovenilor.

Să vedem ce formalități au fost necesare pentru ca Marielle să ajungă în Moldova.

Prima încercare — 2008

Prima data am aplicat pentru viză la finele 2008, când eram doar logodiți, iar Marielle mai trăia în Lima. Atunci ne-am gândit că ar fi bine să o aducem în Moldova și pe mama Mariellei. Aici e cazul să menționez că atât Marielle cât și mama ei dispuneau în pașaport de vize turistice pentru SUA valabile timp de 10 ani.

Pe situl ambasadei Moldovei în SUA am aflat ca nu putem pur și simplu depune documentele la ambasada Moldovei la Washington. E necesar pentru început de obținut o scrisoare de invitație din Moldova. E interesant că eu — cetățean și proprietar de imobil la Chișinău — nu pot invita, deoarece… nu sunt în Moldova. Ok, fie. Deci rolul de gazdă oficială le revine părinților mei (mamei, ca să fiu mai exact). În principiu, invitația oficială este o chestie normală. În Schengen este un document autentificat de primărie, care demonstrează că persoana care invită dispune de suficient spațiu locativ pentru a caza oaspeții (doritorii pot consulta mostra invitației franceze). În Moldova invitația este emisă doar de Biroul Migrație și Azil al Ministerului Afacerilor Interne. Pe situl MAI găsim următoarea listă de acte necesare pentru invitație privată:

1. Cererea de forma stabilită, semnată de solicitant (în 3 exemplare).
2. Copia documentului de trecere a frontierei de stat a persoanei invitate, al cărui termen de valabilitate este nu mai puţin de şase luni şi a copiei de pe vizele deţinute anterior;
3. Copia buletinului de identitate a persoanei care invită;
4. Alte acte şi documente ce justifică scopul invitării

Respectarea primelor trei puncte nu a creat careva probleme, deși nu este clar de ce cererea urmează să fie prezentată în trei exemplare (aplicația pentru viza Schengen se prezintă într-un singur exemplar, aplicația pentru viza americană este 100% online), dar astea-s detalii minore. Însă pentru a „justifica scopul invitării” sau, mai bine zis, pentru a trasa legătura dintre mama mea și o tânără peruană (și mama ei), Biroul Migrație și Azil a cerut copiile următoarelor documente:

• Pagina cu fotografie din pașaportul meu
• Viza mea de student în SUA (pe atunci încă eram la universitate)
• Viza Mariellei de student în SUA
• Viza americană curentă a Mariellei (viza turistica pe 10 ani)
• Diploma mea de absolvire a universității
• Diploma Mariellei de la aceeași universitate
• Viza americană a mamei Mariellei (cea de 10 ani)

După ce am înjurat Biroul Migrație și Azil pentru cerințele lor excesive care pot fi explicate doar prin paranoie, am expediat copiile tuturor acestor documente și mama a depus cererea. Procesul de evaluare a dosarului a durat trei săptămâni, după care am aflat că mama Mariellei a primit refuz. Moldova a refuzat intrarea unei (i) pensionare (ii) fiica căreia câștigă mai mult decât directorul ANRE, (iii) care poate oricând merge în SUA și (iv) care este gata să plătească circa $2000 pentru un bilet retur LIM-MIA-FRA-KIV.

Chiar și fără a cunoaște careva date personale, este clar că un peruan care dorește să călătorească în Moldova nu reprezentă niciun risc migrațional pentru Moldova. PIB/capita în Peru e circa triplu mai înalt decât cel din Moldova. E adevărat că săracii sunt cam tot atât de săraci ca cei Moldoveni (din cauza disparității înalte a veniturilor), însă este clar că o persoana gata să plătească $2000 pentru un bilet într-o țară cu oportunități economice și mai scunde decât patria nicidecum nu se află în partea de jos a distribuției de venituri.

Odată ce am primit la mână invitația pentru Marielle, obținerea vizei a fost o procedură simplă — am trimis documentele la Washington prin poșta rapidă, iar serviciul consular mi le-a înapoiat în mai puțin de o săptămână.

Experiență recentă — 2011

Ultima dată am trecut prin procedura de obținere a vizei moldovenești doar o lună în urmă.

În primul rând am constatat că între timp Ambasada Moldovei și-a schimbat adresa sitului — din embassyrm.org în www.sua.mfa.md. Spre regret, nimeni nu s-a dumerit să redirecționeze adresa veche spre cea nouă — domenul vechi este mort. În al doilea rând, când am venit la ambasadă cu setul complet de documente (inclusiv o nouă invitație din Moldova, evident), am aflat că de fapt setul este incomplet — doar cu o săptămână înainte de această s-a introdus o nouă cerință — dovadă existenţei mijloacelor de întreţinere pe durata sejurului în R. Moldova, de minim 30 Euro/zi. Spre noroc aveam la mână (accidental) un document care satisfăcea noile cerințele.

Aici este cazul să menționez că absolut toți funcționarii cu care ne-am confruntat (eu la ambasadă și mama la MAI) au fost cât se poate de amabili, corecți și, în limita regulilor, făceau tot posibilul să ne ajute. Repet, problema nu ține de anumiți funcționari în parte, ci de regulile în limita cărora aceștia operează (e drept că aceste reguli tot nu din pod au apărut, dar la asta voi mai reveni).

Ultimele evenimente

Este ironic faptul că pe 5 mai 2011, la doar o săptămână după ce mama a obținut ultima invitația pentru Marielle, guvernul a exclus Peru și o bună parte din statele Americii Latine din lista țărilor care necesită invitație (v. lista la sfârșitul textului). Merci, se pare că la MAE există lume gânditoare. Dar este oare această hotărâre de guvern suficientă? Nu cred.

Pașii următori

Faptul că Peru a dispărut din lista statelor care necesită invitație mă bucură. Dar lista în continuare include 115 țări, multe dintre care n-au ce căuta acolo. Printre ele:

• Republica Africa de Sud (membru OECD, PIB/capita PPP de 3.5 ori mai mare decât al Moldovei)
• China (nimeni nu-și dorește investiții chineze?!)
• Seychelles (PIB/capita PPP dublu mai mare decât România, x3 de cât Ucraina, x6 Moldova)
• Mauritius (x2 Ucraina, x4.5 Moldova)
• Columbia (= Peru, x1.5 Ucraina, x3 Moldova)
• Costa Rica (= România, x3 Moldova)
• Cam toate regatele arabe: Kuwait, Bahrain, Emiratele Arabe Unite, Qatar, etc.

Mi se va răspunde, spre exemplu, că Columbia este un important producător de droguri. Însă, dragii mei, cetățenii Tadjikistanului — principalul stat de tranzit a drogurilor din Afganistan — pot întra în Moldova nu doar fără invitație, dar în genere fără viză! Ce are MAE cu Costa Rica, Mauritius, Seychelles și încă o duzină de state insulare — cred că nimeni nu va putea răspunde. Includerea statelor petroliere din Golf în listă tot pare să fie o greșeală: țările respective în permanență caută noi plasamente de investiții; nu cred că e cazul să le punem bețe-n roate.

Deci, pasul 1 — eliminarea țărilor „normale” din lista țărilor care necesită invitații. Moldova singură cu greu se califică drept țară „normală” (e normal oare să fii cel mai sărac stat în raza de cel puțin două mii km?). Mi se va reproșa că Moldova este o țară de tranzit spre Europa — avem muți imigranți ilegali (din țări terțe) care încearcă să pătrundă în UE. În caz dacă vom liberaliza intrarea în țare, vom supăra autoritățile de la Bruxelles. Dar nu pledez (cel puțin nu în primul pas) pentru eliminarea vizelor, ci doar pentru eliminarea invitațiilor.

Să revenim pe o clipă la teza „Moldova — țară de tranzit spre Europa. Dacă vrem în Europa, urmează să avem un hotar impermeabil”. Aici cred că am putea învăța de la Mexic, care de asemenea este hub-ul pentru majoritatea imigranților ilegali din întreaga America Latină. Însă de doi ani încoace, cetățenii oricărei țări care deține viză de lungă durată în SUA nu necesită viză pentru intrare în Mexic (fapt de care voi profita în august). Este evident că o persoană care are drept legal de ședere în SUA nu va încerca să imigreze ilegal în… SUA. Ceva similar practică și Romania vis-a-vis de țările Europei — deținătorul de viză Schengen (sau viză de lungă durată în Elveția, Bulgaria, Cipru și Lichtenstein) se poate afla în România timp de 5 zile fără careva documente suplimentare (doar un bilet care ar confirma că vor părăsi țara timp de 5 zile). Prin analogie, aș crede că Moldova urmează să permită intrarea liberă de scurtă durată în Moldova deținătorii vizelor UE (și altor state dezvoltate din Europa). Mi se va reproșa că Moldova nu face parte din Schengen. Dar nici Mexicul nu are nici un fel de granițe deschise cu SUA (ba dimpotrivă). Asemenea decizii pot fi luate unilateral.

Și, la o adică, să nu extindem același principiu deținătorilor de vize pe termen lung în SUA și Canada? Asta, spre exemplu, ar facilita intrarea în țară a funcționarilor organizațiilor internaționale stabilite la Washington (ONU, Banca Mondială, FMI). În final, controlul efectuat de serviciile imigraționale americane este printre cele mai riguroase.

Deci, pasul 2 — intrarea liberă pe termen scurt (7 zile?) în țară a deținătorilor vizelor europene (Schengen, Elveția, Bulgaria, Romania, Cipru) și, posibil, nord-americane (SUA, Canada). Vă propun o analogie. La noi atât de mult se vorbește despre armonizarea standardelor de calitate și eliminarea certificării pentru produsele deja certificate în UE. Ceea ce propun este să aplicăm același principiu și în cazul certificării imigranților — să facem outsourcing spre UE (Elveția, SUA, etc.) la serviciile de screening a cetățenilor din țările terțe, acceptând „certificatele de calitate” (vizele) emise de respectivele ministere de externe.

În final, pasul 3 ar fi extinderea listei țărilor, cetățenii cărora pot intra în Moldova fără viză. Spre exemplu, România oferă intrare liberă cetățenilor Costa Rica, Mauritius, Seychelles și multor alte state care la moment pentru a intra in Moldova necesită nu doar viză, dar și invitație. Lista este un superset al listei din Regulamentului CE 539/2001, care permite intrare liberă în spațiul Schengen a cetățenilor din 43 state, inclusiv Costa Rica (Moldova cere viză și invitație) și alte 21 de state care necesită viză moldovenească. [N.B. Observați că asta slăbește argumentul „Moldova — țară de tranzit în Europa” în favoarea unui regim de vize drastic — mulți cetățeni pentru care Moldova e „închisă” pot merge în Europa direct, fără a necesita tranzit ilegal prin Moldova]. [UPDATE 7 iulie 2011] Nicu Popescu mi-a atras atenția că Georgia de asemenea oferă regim fără vize (deseori unilateral) cam pentru aceleașii state ca și Romania (interesant că aici figurează și Iraq).

Viitorul economiei Moldovei depinde de investitori și piețe străine și mi se pare aberant să pui bețe în roate unora pe motiv că provin din țări pe care niște funcționari MAE și MAI le-au clasat drept țări de clasa doi. Respectivilor funcționari le propun să evalueze în primul rând pe sine și propria țară. Presupun că vor descoperi că au mult de lucrat până vor putea pretinde (atât ei, cât și țara) la clasa întâi.

Post Scriptum

Călătoria — extrem de scurtă — în Moldova s-a și încheiat. Scriu aceste rânduri din aeroportul Frankfurt, în drum înapoi spre Washington. Sper curând să public impresiile pe care mi le-a lăsat Chișinăul.

Iată un exemplu recent, datorat lui Vitalie Sprânceană (preluat dintr-o notiță pe Facebook):

La un chiosc de presa am asteptat azi vreo 7 min pentru a cumpara un caiet... Si nu avea cine sa mi-l vanda ca vanzatoarea vorbea avan la telefon si-i explica cuiva ceva despre niste faina si un gard... Asta ma duce la o idee nastrusnica - capitalismul nu este acelasi peste tot ci se adapteaza la contextul local. Logica profitului e mediata de multe lucruri... chestii culturale ce tin de context. […] Doamna cu pricina ar fi avut in interes major sa-mi vanda rapid caietul cu pricina, daca traia in vre-un capitalism varianta americana...Dar se gasea in Moldova, si nu se grabea deloc...

Comentariile pe Facebook se rezumau la „welcome to Moldova” și „gândirea sovietică o scoți greu din mintea omului”. Dar în cazul concret, putem înainta cel puțin trei ipoteze de ordin pur economic care raționalizează comportamentul „vânzătoarei de caiete”:

• Agency problem. Vânzătoarea nu profita direct din tranzacție. Dânsa are un salariu fix, care nu depinde de volumul vanzarilor. Odată ce n-are cine să-i verifice performanța, ea poate să-și permite să nu să ignoreze clienții, să-și rezolve problemele personale fără a plăti careva penalități.
• Reglementarea rigidă a pieței muncii. Vânzătoarea știe că chiar dacă Vitalie s-ar fi dovedit a fi reprezentant al serviciului de audit intern al Moldpress, ea nu ar fi fugarită de la serviciu în urma comportamentului său neprofesionist.
• Puterea de monopol – un argument ceva mai sofisticat și nebazat pe lenea intrinsecă a ființelor umane. Vânzătarea știe ca chioscul concurent cel mai apropiat este suficient de departe pentru ca clientul să aștepte pâna ea încheie conversația telefonică.

Cu alte cuvinte, comportamentul vânzătoarei se înscrie în limitele modelului agentului care-și maximizează utilitatea, doar că setul de constrângeri cu care se confruntă este diferit în funcție de eșecurile diferitor piețe și de reglementarea lor. Deci Vitalie are dreptate, „logica profitului e mediată […] de context”. Doar că contextul nu este neapărat de ordin cultural. Mult mai probabil e vorba de cel economic.

„Gândirea sovietică” și „cultura” sunt explicații care sunt înaintate pentru a explica probleme economice cu implicații mult mai serioase decât șapte minute pierdute de un PhD moldovean la Chișinău. Vă propun trei exemple:

1. Deseori auzi că „moldovenii nu au spirit antreprenorial”. Nu zic ba, ar putea fi vreo explicație neeconomică la mijloc. Dar e foarte probabil că această lipsă de spirit antreprenorial este legat de simplul fapt că în Moldova este mult mai puțin costisitor să faci bani nu din inovații, ci din extragerea rentelor. Un exemplu clasic în cazul Moldovei ar fi numărul limitat de licențele la importul de carne. Problema provine din reglementarea suboptimă a pieței – constrângerea competiției.

2. Un alt clișeu este „Moldova este o societate de consum; moldovenii nu știu cum să producă”. În realitate avem de-afacere cu distorsiunea prețurilor care provine din influxul de remitențe – remitențele duc la scumpirea relativă a bunurilor ne-comercializabile (imobil, servicii). Evident, activitatea economică se va deplasa anume spre producerea respectivelor produse – case, restaurante, saloane de frumusețe, etc.

3. „Vinificatorii moldoveni nu au suficienți creieri pentru a-și redirecționa producția spre piețele occidentale”. Vinificatorii pur și simplu reacționează în mod rațional la comportamentul guvernului. De fiecare dacă când Rusia impune un embargou, guvernul cu plăcere asumă costurile aferente – negociază cu Rusia, oferă vinificatorilor credite ieftine care permit supraviețuirea embargoului, etc. Deschiderea unor piețe noi este un proces scump, în special în cazul industriei vinului, și în special când e necesar de plătit nu doar pentru costuri de marketing ci și pentru îmbunătățirea calității producției (există și alte costuri, spre exemplu învățarea limbilor străine, cadrului juridic al piețelor noi, etc.). Iar guvernul, în loc să subvenționeze explorarea piețelor noi, este gata să acopere costurile de perpetuare a status quo-ului. Evident, vinificatorul merge pe calea cea mia simplă și ieftină. Sunt sigur că reacția vinificatorilor ar fi fost diferită dacă guvernul era să le spună „Embargoul e problema voastră. Calitatea producției a fost proastă – ați primit-o peste nas. Doriți credite pentru a vă finanța activitatea pe termen scurt? Poftim, însă creditele sunt oferite la rata de dobândă de piață. Dar cine reușește să ridice nivelul exporturilor spre piețe noi cu cel puțin X% primește o reducere a dobânzii până la zero”.

Mai pe scurt: (a) nu vă grăbiți să-i faceți proști/iraționali pe agenții economici și (b) Moldova nu este țara minunilor. Agenții economici răspund la stimulente (incentives), iar principiile economice funcționează în Moldova la fel ca-n restul lumii. Problema constă în faptul că stimulenții sunt diferiți. Obiectivul nostru este să identificăm stimulenții care produc rezultate suboptime – eșecuri de piață, reglementări distorsionante – și să le eliminăm (dar citiți post scriptumul).

În principiu, cultura poate reprezenta un asemenea stimulent – posibil un american lucrează mai bine deoarece derivă o mai mare utilitate din faptul că știe că-și face bine lucru deoarece părinții l-au îndoctrinat de mic copil că „munca are valoare intrinsecă”. E posibil că un copil chinez va învăța mai sârguincios deoarece rata lui de actualizare (discount rate) este relativ scăzută. Însă nici o politică economică de succes nu s-a bazat și nu se va baza pe „schimbare de cultură”. Cultura are mult prea multă inerție pentru a fi o variabilă utilă în politica economică. Și, în plus, este foarte complicat să schimbi cultura „de sus” într-o societate democratică. Spre exemplu, eradicarea (nu cine știe ce reușită) a religiei în URSS a fost datorată exclusiv puterii de intimidare a regimului autoritar. Pe de altă parte, campania din anii optzeci „buy American” – o încercare de a influența consumatorii americani să dea preferință produselor autohtone – nu s-a soldat absolut cu nimic.

[UPDATE 13 iunie 2011]: În concluzie: invocarea „culturii” pentru explicarea unei probleme economice nu este altceva decât recunoașterea propriei incapacități de a identifica stimulenții care urmează să fie manipulați pentru a soluționa problema. Cultură influențează activitatea economică, uneori rezultând în echilibre economice suboptime. Însă în baza acestei constatări se pot trage mai multe concluzii:

• Concluzia greșită (extrem de populară în Moldova): până nu schimbăm cultura, nu se schimbă nimic (vom avea corupție, deservire proastă, etc.).
• Concluzia corectă: e necesar să identificăm stimulenții care vor atinge un echilibru superior, indifferent de faptul dacă echilibrul inițial a fost rezultatul unor factori culturali sau pur economici.

De aceea vă rog, mai lăsați-mă cu cultura voastră! Mai bine mergeți și identificați stimulenții!

Post Scriptum

Evident, într-o situație caracterizată de mai multe distorsiuni, eliminarea doar uneia poate produce un echilibru și mai nefast decât cel inițial. De aceea contează ordinea de eliminare a distorsiunilor, care urmează să fie determinată de prețul de umbră (shadow price) a fiecărei distorsiuni. Aici însă întrăm în niște detalii mult prea tehnice. Doritorii pot citi mai multe aici.

]]> 2011-05-26T15:59:06Z 2011-05-26T15:55:13Z tag:www.culiuc.com,2011://1.257 2011-05-26T15:55:13Z
Nu exclud că tăierile de personal la ÎS Registru ar putea avea o anumită motivație ascunsă, posibil e implicat un profit privat. Dar nu-mi pasă — e o noutate pozitivă. Se creează un precedent — disponibilizarea personalului umflat al companiilor...
aculiuc http://www.culiuc.com alexander@culiuc.com Guvernare si politica Nu exclud că tăierile de personal la ÎS Registru ar putea avea o anumită motivație ascunsă, posibil e implicat un profit privat. Dar nu-mi pasă — e o noutate pozitivă. Se creează un precedent — disponibilizarea personalului umflat al companiilor de stat.]]> Nu exclud că tăierile de personal la ÎS Registru ar putea avea o anumită motivație ascunsă, posibil e implicat un profit privat. Dar nu-mi pasă — e o noutate pozitivă. Se creează un precedent — disponibilizarea personalului umflat al companiilor de stat. Registru nu este unica organizație care oferă servicii (în cazul dat pașapoarte și alte documente) la prețuri umflate și în loc să transfere veniturile la trezorerie preferă să-și umfle costurile operaționale, motivând ulterior prețul înalt al serviciilor prestate prin aceste costuri înalte „de producere”. Măturări similare urmează să fie întreprinse la Moldtelecom în ajunul privatizării (hai o dată și o dată!), la Moldova Gaz, CET-uri și alte organizații.

Dacă să vorbim de Registru în parte, apoi structura tarifelor acestei organizații este absolut stupefiantă. Chiar și după scăderile de prețuri, eliberarea pașaportului în mai puțin de o săptămână costă circa $100. Pașaportul nu se eliberează în mai puțin de șase ore, prețul respectivului serviciu ridicându-se la $120. Pentru comparație, în Peru pașaportul se eliberează într-o singură oră și costă $12. Înnoirea pașaportului peruan durează o zi și costă $11. Sigur, pașaportul peruan nu e biometric. Dar prețurile umflate la pașapoartele moldovenești erau în vigoare și înainte de biometrizare. Și la sigur nimeni în Moldova nu era să-ți elibereze pașaportul în decurs de o oră practic pe degeaba. Chiar mă miră, cum de peruanii nu s-au dumerit să creeze o scară de tarife care să stoarcă maximul posibil din cetățeni?

Eu nu văd nimic rău în aceea ca statul de facto să taxeze remitențele, deoarece de facto migranții temporari erau printre principalii clienți ai Registrului. Însă:

• Taxa urmează să fie percepută de trezoreria de stat, iar costurile operaționale ale organizației care prestează serviciile urmează să fie acoperite din buget la nivel comparabil cu oricare altă structură de stat.
• Există metode mult mai eficiente de impozitare a remitențelor. Mă refer în primul rând la ridicarea cotei la TVA, parțial compensată prin scăderea impozitelor la salarii. Principalul atu – reorinetarea activității economice de la non-tradable goods (servicii, imobil) la tradable goods (produse de export). Dar această discuție ține de un subiect totalmente diferit…

Apropo, dacă cineva crede că prețurile la pașapoarte în Peru sunt atât de joase deoarece țara este săraca, apoi nu am decât să vă dezamăgesc. PIB/capita în Peru e de trei ori mai înalt decât în Moldova, ceea ce ar însemna că venitul disponibil (care include și remitențe în cazul Moldovei si exclude profiturile repatriate de companiile minere străine în Peru), este cel puțin dublu mai înalt în Peru.

]]> 2011-09-09T00:38:06Z 2010-08-09T05:00:00Z tag:www.culiuc.com,2010://1.255 2010-08-09T05:00:00Z
Ajung la Chișinău pe 20 august, după mai mult de doi ani de absență. Odată ce voi avea doar cinci zile pline (de sâmbătă până miercuri), încerc să-mi planific câtuși de puțin sejurul. O bună parte din planuri deja sunt...
aculiuc http://www.culiuc.com alexander@culiuc.com Personal Ajung la Chișinău pe 20 august, după mai mult de doi ani de absență. Odată ce voi avea doar cinci zile pline (de sâmbătă până miercuri), încerc să-mi planific câtuși de puțin sejurul. O bună parte din planuri deja sunt făcute, dar rămân câteva întrebări care țin de divertisment.]]> Ajung la Chișinău pe 20 august, după mai mult de doi ani de absență. Odată ce voi avea doar cinci zile pline (de sâmbătă până miercuri), încerc să-mi planific câtuși de puțin sejurul. O bună parte din planuri deja sunt făcute, dar oricum rămân câteva întrebări care țin de divertisment.

Dansuri și muzică

1. Care din cluburile din Chișinău organizează seri de dansuri latine? Știu de „Latin Party” de joi la Booz Time; însă ei le organizează joi, unica zi a săptămânii în care nu vom fi la Chișinău. Pe Facebook mi-au scris că Decadans organizează petreceri latine duminica, dar localul pare cam „glamurnic” și vulgar.
2. Unde se dansează muzică calitativă? Muzică „calitativă” poate include orice de la vechituri la pop modern calitativ; trans și tot felul de trash similar decad.
3. În caz dacă apare dorința de a merge la grădina zoologică, care sunt cele mai glamurnice și en vogue cluburi din Chișinău? Tot Flamingo sau a mai apărut ceva nou?
4. Ce cluburi de muzică live merită atenție? Ambianță plăcută, muzică calitativă, cocteiluri gustoase, lume teafără la cap. Ceva de genul Jazz Cafe 44, dar posibil puțin mai „upscale” (doi ani în urmă 44 avea o ambianță de sovok).
5. Se prevăd careva concerte interesante în perioada 20-25 august? Zdob și Zdub sau Snails ar fi ideal, dar înțeleg că în ajun de Ziua Independenței (care probabil va include un concert propriu în programul manifestațiilor) șansele sunt minimale.

Restaurante

6. Ce restaurante noi s-au mai deschis în ultimii doi ani? Spre exemplu, what’s up cu Paparazzi?
7. Care dintre localurile vechi  merită atenție? Cum o duc Beer Mania, Grill House, Robin Pub? Barracuda și Cactus mai respiră?
8. Mai la general, ce ați recomanda pentru un prânz sau cină în componență restrânsă? Important este să fie super-calitativ și să ofere o selecție adecvată de vinuri. Restaurante moldovenești decad, deoarece mama acasă oricum gătește mai bine, dar niște motive locale ar fi binevenite (exemplu: fusion dintre bucătărie moldovenească cu ceva străin).
9. Ce local ați recomanda pentru o companie de vreo zece persoane? Bere și mâncare calitativă, prețuri rezonabile. În afară de Pani Pit, există și alte terase plăcute amplasate în centrul orașului?

Ultima întrebare: pe lângă dansuri, muzică și mâncare, ce mai oferă Chișinăul la capitolul divertisment de noapte?

]]> 2010-08-04T03:05:46Z 2010-08-04T04:00:00Z tag:www.culiuc.com,2010://1.254 2010-08-04T04:00:00Z
aculiuc http://www.culiuc.com alexander@culiuc.com Fotografie A doua misiune, noi oportunități fotografice. Mai întâi la Londra, care cu fiece vizită îmi place tot mai mult, dar și în Moroni (capitala insulelor Comore) am fotografiat puțin. „Puțin” înseamnă puțin de tot — vreo douăzeci de minute. Ei, asta-i viața în misiune…]]> A doua misiune, noi oportunități fotografice. Mai întâi la Londra, care cu fiece vizită îmi place tot mai mult, dar și în Moroni (capitala insulelor Comore) am fotografiat puțin. „Puțin” înseamnă puțin de tot — vreo douăzeci de minute. Ei, asta-i viața în misiune…

Londra

De data aceasta am reușit să bramburesc ceva mai mult decât anul trecut. Am ajuns în Carnaby Street, o stradelă pietonală cu magazine excentrice. Stradela este foarte pestriță și pare ruptă din Disneyworld, așa că fiecare turist se vede obligat să facă o fotografie de ansamblu. Iar eu mă văd obligat să fotografiez turiștii.


[1]

În continuarea likbezului de fotografie turistică publicat 1.5 ani în urmă, vă propun o scenă din Carnaby Street pentru a demonstra diferența dintre o fotografie turistică proastă și una bună.

Fotografie proastă: perspectivă lineară rudimentară, elemente cadrului (bucătarii, clientela restaurantului și grupul de fete care studiază meniul) concurează pentru titlul de "subiect principal" și sunt împrăștiate haotic pe suprafața cadrului.


[2]

Fotografie buna: lumina de contre-jour utilizată avantajos, subiect principal bine definit și clar plasat în prim plan, compoziția (relativ clasică) susținută de diagonala marchizelor și de grătar, șirul de marchize creează un desen ritmic și concomitent subliniază perspectiva lineară și cea aeriană.


[3]

Timing is everything — un jongler de stradă sare de pe funie la încheierea prezentării. Fotografiat în Covent Garden; acum înțeleg care sunt originile la Quincy Market din Boston (a doua poză aici).


[4]

Am făcut mai multe poze turistice clasice, dar ca întotdeauna puține dintre ele merita atenție. Un exemplu tipic — privire de ansamblu din Trafalgar Square.


[5]

În fața hotelului se află o mică piață de picturi. Majoritatea sunt cam tot atât de "bune" ca și "operele de artă" oferite la piața de lângă Sala cu Orgă din Chișinău.


[6]

Oxford Street — epicentrul consumerismului britanic (posibil calificativull "britanic" nu e chiar potrivit — jumătate din cumpărători sunt turiști de peste hotare).


[7]

Și încă o fotografie stradală, în sensul direct al cuvântului.


[8]

Închei cu câteva schițe din St. James Park.


[9]


[10]

Soare cu dinți — Londra în aprilie arată mult mai cald decât în realitate, așa că șezlongurile rămân în mare parte goale.


[11]

Garda regală se priveste nostim, dar nu mai puțin nostim se privesc și turiștii care-i fotografiază. Așa că am încercat să omor fotografiez doi iepuri cu un singur cadru.


[12]

Moroni (Insulele Comore)

După cum am scris și mai sus, pe parcursul unui sejur de două săptămâni am avut doar vreo douăzeci de minute să împușc câteva cadre. Într-o zi am luat prânzul la un restaurant de pe malul oceanului, așa că cât se pregătea mâncarea (homar proaspăt prins... mmmm...) am fotografiat copiii care se jucau pe plajă.

Ca și în Malawi, copiii pozează cu cea mai mare plăcere. Ei practic săreau în obiectiv — în cadrele ce urmează distanța dintre fața copilului și lentila din față a obiectivului uneori nu depășește jumătate de metru. Ca consecință, practic toate cadrele sunt făcute cu un obiectiv supraangular (Canon EF-S 10-22, dacă cuiva îi sunt interesante detaliile tehnice).


[13]


[14]


[15]


[16]


[17]


[18]


[19]


[20]


[21]


[22]

Bărcile pescarilor:


[23]


[24]

]]> 2010-06-16T02:31:28Z 2010-06-14T22:00:00Z tag:www.culiuc.com,2010://1.253 2010-06-14T22:00:00Z
În data de 10 septembrie 1977 Hannah-Barbera a lansat serialul cu desene animate Captain Caveman and the Teen Angels. Ulterior serialul a ajuns și în Franța, unde Captaine Caveman a devenit Capitaine Caverne. Thierry, un tânăr din Strasbourg fixat pe...
aculiuc http://www.culiuc.com alexander@culiuc.com Personal În data de 10 septembrie 1977 Hannah-Barbera a lansat serialul cu desene animate Captain Caveman and the Teen Angels. Ulterior serialul a ajuns și în Franța, unde Captaine Caveman a devenit Capitaine Caverne. Thierry, un tânăr din Strasbourg fixat pe benzi desenate, a decis să împrumute numele eroului principal pentru denumirea propriei formații muzicale. Astfel la Strasbourg a apărut Kaptain Cavern.]]> În data de 10 septembrie 1977 Hannah-Barbera a lansat serialul cu desene animate Captain Caveman and the Teen Angels. Ulterior serialul a ajuns și în Franța, unde Captaine Caveman a devenit Capitaine Caverne. Thierry, un tânăr din Strasbourg fixat pe benzi desenate, a decis să împrumute numele eroului principal pentru denumirea propriei formații muzicale. Astfel la Strasbourg a apărut Kaptain Cavern.

Formația interpreta un soi de punk rock dar, dorindu-și un brand pentru propriul stil muzical, Thierry a revenit la benzi desenate în căutarea inspirației.



Într-una din cărțile Kebra (eroul căreia este un șobolan underground care interpretează rock) Thierry a găsit expresia „dépouillave comme un Moldave”, care se traduce ca... „beat ca un moldovan”. De atunci Kaptain Cavern a început să interpreteze „rock moldave”. Pe cât de „dépouillave” și pe cât de „Moldave” era muzica formației? Decideți singuri:

În 1985 Strasbourgul era plin de formații muzicale, și concurența împingea rockerii spre forme neformale de promovare — orașul era împânzit cu graffiti de denumiri de formații. Kaptain Cavern nu era cu nimic mai prost decât alte formații, așa că într-o seară Thierry a scris „Kaptain Cavern” și „Rock Moldave!!” pe un perete din strada Calvin. Ghinion, cineva din localnici a chemat poliția, așa că Thierry a petrecut seara în secția de poliție și ulterior a mai și plătit o amenda de 100 de franci (circa $35 în prețurile de astăzi).

În 1986 Thierry a părăsit Franța și s-a stabilit cu traiul în Canada. În același ani, Leonid, un tânăr fizician din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, a petrecut o săptămână la un laborator SNRS din cadrul Universității din Strasbourg. Plimbându-se într-o zi prin împrejurimile universității, a rămas absolut perplex când a dat de inscripția cu pricina. Spre fericire, fotoaparatul era la îndemână, și astfel în familia fizicianului a apărut misterul inscripției ”Rock Moldave”.



Apropo, aparatul de fotografiat, un Zenit E, avea exponometrul (primitiv cum era) totalmente defectat, și era încărcat cu peliculă de slaid ORWOChrom UT18 (corespunde la ISO 50) cu latitudine minimală, care practic nu permite nici o marjă de eroare la expoziție. În pofida acestui fapt, slaidul era impecabil expus. În 2001 Sandu, fiul fizicianului (născut în anul apariției filmului cu desene animate Captain Caveman), a devenit și el interesat de fotografie, și a reparat în sfârșit exponometrul Zenitului. Însă la doar câteva luni după aceasta,frustrat de rezultatele obținute (rar când eroarea de expoziție era sub 2 EV), a abandonat Zenitul în favoarea unui Canon EOS 5 (adus de tatăl său din Japonia).

În vara 2007 Sandu și-a adus aminte de slaidul cu Rock Moldave și a rugat un prieten să-l scaneze. Încă peste un an, în iulie 2008, a decis să împărtășească misterul inscripției „Rock Moldave!!” cu vizitatorii propriului blog. A urmat o discuție lungă, în care cititorii încercau să explice proveniența inscripției, legând-o de formații/interpreți cu rădăcini moldovenești: Modest, Kruiz (Valeriu Găină), Ruslan Ţăranu. Nimeni nu l-a pomenit pe Thierry sau expresia „dépouillave comme un Moldave”, însă în final o cititoare fidelă a blogului corect a asociat inscripția cu formația Kaptain Cavern. Oricum, până în mai 2010 această legătură nu rămânea decât ipotetică.

În mai 2010 Helmut, un alt ex-Kaptain, s-a întrebat dacă mai ține minte cineva de formație și a dat căutarea respectivă pe Google. Răspunsul a fost negativ, însă Helmut a dat de articolul de blog scris de Sandu și i-a trimis respectivul link lui Thierry. Thierry s-a demonstrat ceva mai curios decât Helmut, și a decis să-i scrie direct lui Sandu. În urma unui lung schimb de mesaje dintre Thierry și Sandu (parțial reprodus mai jos) a și fost pus punct in istoria misterului rockului moldav de la Strasbourg. În iunie 2010, după o lună de sâcâială din partea mamei, Sandu în final a publicat întreaga istorie pe blog.


Kaptain Cavern: fotografie (Thierry e fotografu') și un poster

Corespondența dintre Thierry și Sandu (secvențe)

---

Thierry:

Hi, my name is Thierry, and I have the answer for the mystery July 9, 2008 Moldava ROCK! - The hottest photo taken by a Culiuc, in Strasbourg France. I'm the author of the graffiti... before writing the whole (quite long and funny) story, I just want to make sure you receive this e-mail. Best regards

---

Sandu (a.k.a. Alex):

Thierry,

I cannot wait for your story, and I very much hope you're not joking. That Culiuc is my dad, by the way, and this photo has a special place in my family's photo archive, and we often wondered what's the story behind this picture...

Cheers, Alex

---

Thierry:

Hi Alex, no, this is not a joke.... so here's the story.

Back in the eighties I was living in Strasbourg and I was the singer in a band called Kaptain Cavern. The name of the band came from a cartoon called Captain Caveman. We were mainly playing some kind of punk rock, and needed to add something to the band's name. I'm a big fan of comic books, ans one day I saw in a comic book of the serie Kebra (by Tramber and Jano) the expression: dépouillave comme un Moldave. Kind of slang to say: drunk as ..... whatever you want. I showed it to my bandmates and we all loved the word Moldave, so we decided that the rock we played would be " Rock Moldave". I think at this time we had not even idea that your country was really existing... That's the story of the band, now the story of the graffiti... I don't remember exactly the name of the street, may be rue des balayeurs, anyways it was in a part of town called la Krutenau, near the university.. At this time there were many rock bands in Strasbourg and a graffiti craze began, there was graffitis with band's names everywhere in town. The night we did the graffitis on your dad's photo, someone called the police, they came immediately and I finished the evening at the police station, and eventually got a fine of 100 francs. That's the story. I think it happened at some time in 1985. Yesterday I got an e-mail from the guitarist of the band (Whose name was Helmut Destroy at this time) with a link to your webpage. He didn't say how he found it, but it reminded me these times of rock'n'roll madness. Sadly I have no photos of the band to send, but I join a mp3 so you can listen to the disaster...It was 25 years ago, I left Strasbourg for Montreal, Canada in 1986, and there is always an electric guitar layin' around...

So... I hope you're not too disapointed, this famous mystery is just another drunk kids on drugs story with a lot of rock'n'roll...

Will you add this to your webpage?

---

Sandu:

Thierry, […] I will most definitely post all of this onto my website. In fact, I'll write a new blog entry, and will make sure that the old one links to it.

]]> 2010-03-21T19:43:18Z 2010-03-21T18:56:42Z tag:www.culiuc.com,2010://1.252 2010-03-21T18:56:42Z

aculiuc http://www.culiuc.com alexander@culiuc.com Fotografie Când aveam 5-6 ani, în aprilie-mai mergeam cu părinții la EREN (acum Moldexpo), unde în acea perioada înfloreau merii. Era o activitate relativ populară pe timpuri — aleea era plină de lume. Nu știu dacă tradiția mai continue la Chișinău, însă la Washington DC, cherry blossom (înflorirea cireșilor) este principala sărbătoare de primăvara. Este ironic că în 2008 și 2009, fiind încă bazat la Cambridge, aveam treburi la DC exact în perioada de vârf a înfloririi, iar anul acesta serviciul mă face să ratez evenimentul. Așa că am decis să scot câteva fotografii din anii anteriori.]]> Când aveam 5-6 ani, în aprilie-mai mergeam cu părinții la EREN (acum Moldexpo), unde în acea perioada înfloreau merii. Era o activitate relativ populară pe timpuri — aleea era plină de lume. Nu știu dacă tradiția mai continue la Chișinău, însă la Washington DC, cherry blossom (înflorirea cireșilor) este principala sărbătoare de primăvara. Este ironic că în 2008 și 2009, fiind încă bazat la Cambridge, aveam treburi la DC exact în perioada de vârf a înfloririi, iar anul acesta serviciul mă face să ratez evenimentul. Așa că am decis să scot câteva fotografii din anii anteriori.

Majoritatea evenimentelor din cadrul Festivalului Cherry Blossom au loc în jurul unui lac de mărimea celui de la Valea Morilor (R.I.P.), dominat de Jefferson Memorial.  Anume aici au fost plantați circa 3000 de cireși japonezi (sacura) dăruiți Washingtonului în 1912 de primarul Tokyo în semn de „prietenie dintre cele două culturi”. În 1965 japonezii au dăruit încă 3800 cireși (reparații de război?).

Doar o lună în urmă orașul arăta așa.


[1]

Dar deja peste două săptămâni perimetrul lacului va fi vopsit în roz.


[2]

Festivalul este foarte popular, și adună anual circa un milion de vizitatori. În 2009 am fotografiat în week-end, așa că era îmbulzeală mare.


[3]

Evident, o asemenea aglomerație de oameni necesită o infrastructură corespunzătoare.


[4]

Mulți vin cu copii, așa că se observă o concentrție înaltă de cărucioare.


[5]

Cine cu căruciorul, iar cine cu laptopul.


[6]

Evident, fiecare al doilea vine cu fotoaparat. Majoritatea fotografiază cireșii.


[7]

Alții fotografiază... mmm... fluturași (observați aripile pe spatele domnișoarei)


[8]

Moldovenii (Sandu Co & Sandu Cu) fotografiază animale și mai exotice.


[9]


[10]


[11]

Deși culoarea roz este caracteristica cea mai proeminentă a festivalului, fotografiile mele preferate au ajuns totuși să fie transformate în negru-alb.


[12]


[13]


[14]

În 2008 am ajuns la lac într-o zi de lucru, când era mai puțină lume, așa că am dat de mai mulți alergători (a doua zi am venit și eu):


[15]


[16]

Se întâlnesc însă și bicicliști tricicliști.


[17]

Și însă două fotografii făcute în timpul „plimbărilor cu cireși”.


[18]


[19]

]]> 2010-01-25T18:10:30Z 2010-01-25T05:00:00Z tag:www.culiuc.com,2010://1.251 2010-01-25T05:00:00Z
Vineri am fost la două evenimente moldovenești: semnarea Compactului MCA și la întâlnirea delegației cu diaspora de la DC. Despre primul eveniment nu prea am ce scrie. Hillary Clinton a exprimat susținerea SUA pentru guvernarea nouă de la Chișinău uitând,...
aculiuc http://www.culiuc.com alexander@culiuc.com Guvernare si politica Vineri am fost la două evenimente moldovenești: semnarea Compactului MCA și la întâlnirea delegației cu diaspora de la DC. Despre primul eveniment nu prea am ce scrie. Hillary Clinton a exprimat susținerea SUA pentru guvernarea nouă de la Chișinău uitând, evident, să menționeze că pregătirea Compactului a fost efectuată de administrația precedentă. Premierul Filat a vorbit în română, fapt care m-a surprins, dar conținutul cuvântării era ok, iar încheierea — emotivă. Leancă a semnat documentul, după care a urmat o serie de fotografii de protocol. ]]> Vineri am fost la două evenimente moldovenești: semnarea Compactului MCA și la întâlnirea delegației cu diaspora de la DC. Despre primul eveniment nu prea am ce scrie. Hillary Clinton a exprimat susținerea SUA pentru guvernarea nouă de la Chișinău uitând, evident, să menționeze că pregătirea Compactului a fost efectuată de administrația precedentă. Premierul Filat a vorbit în română, fapt care m-a surprins, dar conținutul cuvântării era ok, iar încheierea — emotivă. Leancă a semnat documentul, după care a urmat o serie de fotografii de protocol.

Întâlnirea cu diaspora era planificată pentru 5 seara și era practic ultimul punct pe agenda delegației înainte de returul la Chișinău. În sală s-au strâns vreo 80-100 persoane. Multe fețe cunoscute, începând cu foști colegi de la DNT (1998! repede zboară timpul…) și terminând cu colegi actuali de la FMI. Întâlnirea a început cu vreo 20 minute întârziere, fapt care i-a permis Cristinei Batog, organizatoarei evenimentului, să povestească despre o nouă asociație a diasporei moldovenești, „Casa Mare”.


[1]

Prim-ministrul Filat a venit la întâlnire cu echipa: Valeriu Lazăr, Iurie Leancă, Valeriu Cosarciuc.  A început cu o foarte scurtă introducere.


[2]

Introducerea a făcut-o de la podium, însă întrebările le-a răspuns așezat pe un scaun din primul rând al sălii.


[3]

Membrii cabinetului s-au aranjat și ei în primul rând.


[4]

Toți se prezentau obosiți, ceea ce însă nu i-a încurcat să se angajeze într-o discuție încinsă. Întrebările țineau de economie, afaceri externe, relațiile cu SUA, reforma administrației publice. Iată-l pe Ceslav Ciobanu, fostul ambasador în SUA, întrebând despre programul de privatizare a noului guvern:


[5]

Filat delega multe întrebări membrilor cabinetului. Lazăr a răspuns la întrebarea lui Ciobanu, precum și la o întrebare privind perspectivele sectorului TIC în Moldova.


[6]

Leancă a răspuns despre posibilitatea de a deschide un program de stagieri la ambasadele Moldovei în străinătate, despre „calitatea de deservire” a grănicerilor și despre Transnistria.

Prim-ministrul a răspuns la o întrebare despre perspectivele de valorificare de administrația publică a capitalului uman aflat peste hotare. A apărut întrebarea din partea cui trebuie să vină inițiativa — din partea guvernării sau a specialiștilor moldoveni de peste hotare? Evident, fiecare pune povara pe umerii celeilalte părți.


[7]

Au mai fost vreo 3-4 întrebări, cam toate pentru Filat, dar nu le țin minte pe toate. Posibil Jurnal TV va publica ceva la ei pe site. Filat, de rând cu restul membrilor delegației, era vădit obosit.
După ce delegația a plecat, un grup de circa treizeci de persoane au mers la un restaurant din Adams Morgan. Să pună țara la cale.


[8]

Post Scriptum

La întâlnire am fotografiat foarte puțin — doar 13 cadre. Dar, după cum mi se pare, am găsit șapte cadre relativ ok pentru acest scurt reportaj. Și acum vedeți câteva cadre din cronica oficială a călătoriei, plus încă vreo două fotografii recente (toate preluate de pe gov.md).















Eu asemenea mizerie vizuală sunt deprins să găsesc pe Unimedia, însă la serviciul de presă al guvernului ar trebui să lucreze profesionali, nu? E drept că nici guvernarea anterioară nu se evidenția prin capodopere fotografice. Iată o sursă de inspirație pentru actualul fotograf al guvernului care, aparent, n-a auzit de bounce flash și are probleme vădite cu compoziția: mâini tăiate, fotografiere de jos a unei  scene de protocol, o duzină de capete microscopice fără un element principal. Nicu nu mai comentez calitatea tehnică a imaginilor...

]]> 2010-01-05T13:05:35Z 2009-12-30T22:24:33Z tag:www.culiuc.com,2009://1.250 2009-12-30T22:24:33Z
E 31 decembrie. Schimbul de cadouri deja a avut loc pe 25, dar în copilărie toate cadourile le primeam de anul nou și nu de crăciun. Așa că am decis să fac un cadou mie însumi: să public câteva fotografii...
aculiuc http://www.culiuc.com alexander@culiuc.com Fotografie E 31 decembrie. Schimbul de cadouri deja a avut loc pe 25, dar în copilărie toate cadourile le primeam de anul nou și nu de crăciun. Așa că am decis să fac un cadou mie însumi: să public câteva fotografii cu soția mea — Marielle del Valle. ]]> E 31 decembrie. Schimbul de cadouri deja a avut loc pe 25, dar în copilărie toate cadourile le primeam de anul nou și nu de crăciun. Așa că am decis să-mi fac un cadou mie însumi: să public câteva fotografii cu soția mea — Marielle del Valle.

Prietenă

Ne-am cunoscut în septembrie 2006, când Marielle a început programul de masterat la Harvard, însă ne-am împrietenit doar în ultimul ei semestru la universitate — în primăvara 2008.


[1] Cambridge, Peaobody Terrace


[2] Cambridge, Charles River


[3] Boston, Charles River

Mai mult decât prietenă

Lucrurile s-au accelerat în ajunul zilei de absolvire a Mariellei — la finele lui mai 2008.


[4] Boston, Charles River


[5] Cambridge

Logodnică

La început de august 2008 am venit pentru prima dată în Peru și practic imediat ne-am logodit (scriu aceste rânduri tot din Lima; este deja a opta călătorie în mai puțin de un an și jumătate).


[6] Cajamarca


[7] Cajamarca


[8] Lunahuana


[9] Lima


[10] Cambridge

Mireasă

Am avut două ceremonii: cea civilă am făcut-o la Cambridge în aprilie 2009, nunta religioasă — la Lima în mai.


[11] Cambridge


[12] Cambridge


[13] Lima


[14] Lima

Soție

Ever since...


[15] Punta Sal


[16] Punta Sal


[17] Llanganuco, Huascaran


[18] Washington, DC


[19] Lima


[20] Lima


[21] Lima

]]> 2009-11-18T13:38:48Z 2009-11-17T23:00:46Z tag:www.culiuc.com,2009://1.249 2009-11-17T23:00:46Z
Iată că s-a încheiat prima mea misiune la FMI. Am fost în insulele Comore. Ţara n-am văzut-o decât din fereastra automobilului care ne ducea de la hotel la Ministerul Finanţelor şi înapoi, aşa că voi lăsa impresiile pentru o altă...
aculiuc http://www.culiuc.com alexander@culiuc.com Călătorii Iată că s-a încheiat prima mea misiune la FMI. Am fost în insulele Comore. Ţara n-am văzut-o decât din fereastra automobilului care ne ducea de la hotel la Ministerul Finanţelor şi înapoi, aşa că voi lăsa impresiile pentru o altă dată. Astăzi public un reportaj fotografic dublu realizat în drum spre şi din Comoros — Paris şi Londra.
]]> Iată că s-a încheiat prima mea misiune la FMI. Am fost în insulele Comore. Ţara n-am văzut-o decât din fereastra automobilului care ne ducea de la hotel la Ministerul Finanţelor şi înapoi, aşa că voi lăsa impresiile pentru o altă dată. Astăzi public un reportaj fotografic dublu realizat în drum spre şi din Comoros — Paris şi Londra.

În ambele oraşe n-am avut decât câteva ore de fotografiat, aşa că m-am limitat la trasee scurte prin inimile oraşelor. La Paris am făcut o plimbare de-a lungul Senei (de la Louvre la l’Île de la Cité), iar în Londra m-am plimbat de la Hyde Park la Westminster (prin Green Park şi St. James Park, trecând pe lângă Buckingham Palace).  Ambele trasee sunt banale la maximum — în jur mai mulţi turişti decât aborigeni (în special în Londra).  Să fotografiezi nişte scene generale ale oraşului sau principalele atracţii turistice ar fi absolut stupid (deşi, în final, la Paris nu m-am abţinut). Aşa că din nou m-am concentrat asupra fotografierii detaliilor şi scenelor stradale.

Paris, 6 noiembrie

În primele mele două vizite la Paris nu am ajuns în Louvre — după cum le-am spus şi moldovenilor cu care m-am întâlnit în ajun la cină, puţin mă pasionează muzeele (e drept că la Musée d'Orsay va trebui să ajung neapărat într-o zi).  Iată şi de data aceasta, când hotelul se afla chiar în spatele Louvre-ului, doar am trecut prin curtea interioară a palatului. Aici am constatat că francezii nu sunt lipsiţi de umor.


[1]

De asemenea am constatat că la porţile palatului poţi întâlni cerşetori clasici.


[2]

Tot dânsa.


[3]

Pe Pont d’Arcole (pod pietonal) am dat de filmările unui documentar consacrat poliţiei fluviale.  Tipii demonstrau cum pot coborî pe frânghie de pe pod pe o corabie.  Sincer să fiu nu am fost impresionat de abilităţile lor acrobatice — am fost prea de tot stricat de Hollywood în care eroii fac nişte trucuri şi mai ceva, aparent fără nici un fel de pregătire.


[4]

În planul doi — l’Île de la Cité şi Pont Louis Philippe.


[5]

Pe acelaşi pod pietonal am dat de-un tip care fără probleme combina pipa cu nişte papuci de hiking.


[6]

Am coborât pe chei, unde am făcut câteva peisaje urbane. În final m-am pricopsit cu un cuplu de antipozi: un negru-alb de toamnă clasic şi o ilustrată la tema joie de vivre.


[7]


[8]

Lume pe chei e relativ puţină — majoritatea (inclusiv turiştii) circulă pe trotuarul de sus. De aceea cheiul pare să rămână o opţiune viabilă pentru cei care vor să se odihnească de oraş sau să-l contemple în linişte.


[9]

În Île de la Cité n-am zăbovit mult; nici măcar n-am ajuns la Notre Dame. M-am întors pe malul drept pe Pont Marie, unde am dat de un pictor care picta La Consiergerie. L-am fotografiat cam din toate unghiurile posibile şi cu toate obiectivele posibile. Iată probabil cea mai clasică fotografie stradală din această călătorie.


[10]

Aceeaşi scenă, capturată cu un obiectiv telefoto de pe trotuarul opus al podului. O bună ilustraţie a diferenţei dintre perspectiva oferită de un obiectiv normal (cadrul precedent e făcut la circa 50mm) şi de cea oferită de un telefoto (circa 170mm).


[11]

Şi încă una, pentru cei curioşi să vadă mai bine ce picta tipul (asta-i făcută din apropiere, la distanţă focală de circa 120mm).


[12]

În final n-am rezistat şi am făcut câteva fotografii relativ standarde cu Paris. Iată un exemplu.


[13]

[UPDATE] Şi încă unul, în calitate de bonus.


[13A]

Londra, 15 noiembrie

La Londra am avut şi mai puţin timp de fotografiere — nici trei ore.

Hotelul se afla chiar vis-a-vis de Hyde Park, aşa că acolo am şi început.  La colţul parcului am dat de nişte tipi stranii care duceau predici improvizate, fiecare înconjurat de vreo duzină de turişti care se uitau cu mirare şi amuzament la tipii ăştia.


[14]


[15]

După cum s-a scris într-un comentariu anterior, parcurile Londrei într-adevăr reprezintă atracţii aparte.

Hyde Park. În planul secund — veceuri publice.


[16]

Două poze din Green Park.


[17]


[18]

Piaţa din faţa la Buckingham Palace este plină de turişti. Majoritatea se fotografiază pe fonul palatului. Uneori asta se priveşte nostim...


[19]

Alteori — romantic.


[20]

St. James Park este amplasat în jurul unui iaz, care mişună cu diferite păsări. Turiştii le hrănesc şi le fotografiază.


[21]

Deseori ai impresia că eşti în Disneyworld — unele vederi par mult prea perfecte pentru lumea reală.


[22]

După asta m-am îndreptat spre Westminster. În Parliament Street cabinele roşii de telefon erau ocupate de turişti care se imortalizau cu receptorul la ureche. În rezultat am obţinut o pereche pentru o fotografie similară făcută acum doi ani în urmă la Paris (vedeţi ultima fotografie din reportaj).


[23]

Când am ajuns la râu deja se întuneca, aşa că m-am jucat puţin făcând poze cu expoziţie lungă (fără trepied, evident). Una s-a primit interesantă de tot.


[24]

În genere Londra mi-a plăcut. Oraşul, cel puţin centrul său, este foarte bine amenajat şi îngrijit, parcurile şi clădirile istorice impresionează. Mulţimea de anacronisme (poliţia echestră, taxiurile cocoşate şi cabinele telefonice) creează impresia că te afli în mijlocul unui teatru la aer liber. M-a mirat însă că centrul istoric este plin de clădiri noi, care deloc nu armonizează cu atmosfera veche a oraşului. Arhitectural, Parisul se priveşte mult mai integru — acolo încurcă doar Tour de Montparnasse.

]]>