Întâlnirea cu diaspora era planificată pentru 5 seara și era practic ultimul punct pe agenda delegației înainte de returul la Chișinău. În sală s-au strâns vreo 80-100 persoane. Multe fețe cunoscute, începând cu foști colegi de la DNT (1998! repede zboară timpul…) și terminând cu colegi actuali de la FMI. Întâlnirea a început cu vreo 20 minute întârziere, fapt care i-a permis Cristinei Batog, organizatoarei evenimentului, să povestească despre o nouă asociație a diasporei moldovenești, „Casa Mare”.

[1]

Prim-ministrul Filat a venit la întâlnire cu echipa: Valeriu Lazăr, Iurie Leancă, Valeriu Cosarciuc.  A început cu o foarte scurtă introducere.

[2]

Introducerea a făcut-o de la podium, însă întrebările le-a răspuns așezat pe un scaun din primul rând al sălii.

[3]

Membrii cabinetului s-au aranjat și ei în primul rând.

[4]

Toți se prezentau obosiți, ceea ce însă nu i-a încurcat să se angajeze într-o discuție încinsă. Întrebările țineau de economie, afaceri externe, relațiile cu SUA, reforma administrației publice. Iată-l pe Ceslav Ciobanu, fostul ambasador în SUA, întrebând despre programul de privatizare a noului guvern:

[5]

Filat delega multe întrebări membrilor cabinetului. Lazăr a răspuns la întrebarea lui Ciobanu, precum și la o întrebare privind perspectivele sectorului TIC în Moldova.

[6]

Leancă a răspuns despre posibilitatea de a deschide un program de stagieri la ambasadele Moldovei în străinătate, despre „calitatea de deservire” a grănicerilor și despre Transnistria.

Prim-ministrul a răspuns la o întrebare despre perspectivele de valorificare de administrația publică a capitalului uman aflat peste hotare. A apărut întrebarea din partea cui trebuie să vină inițiativa — din partea guvernării sau a specialiștilor moldoveni de peste hotare? Evident, fiecare pune povara pe umerii celeilalte părți.

[7]

Au mai fost vreo 3-4 întrebări, cam toate pentru Filat, dar nu le țin minte pe toate. Posibil Jurnal TV va publica ceva la ei pe site. Filat, de rând cu restul membrilor delegației, era vădit obosit.
După ce delegația a plecat, un grup de circa treizeci de persoane au mers la un restaurant din Adams Morgan. Să pună țara la cale.

[8]

Post Scriptum

La întâlnire am fotografiat foarte puțin — doar 13 cadre. Dar, după cum mi se pare, am găsit șapte cadre relativ ok pentru acest scurt reportaj. Și acum vedeți câteva cadre din cronica oficială a călătoriei, plus încă vreo două fotografii recente (toate preluate de pe gov.md).

Eu asemenea mizerie vizuală sunt deprins să găsesc pe Unimedia, însă la serviciul de presă al guvernului ar trebui să lucreze profesionali, nu? E drept că nici guvernarea anterioară nu se evidenția prin capodopere fotografice. Iată o sursă de inspirație pentru actualul fotograf al guvernului care, aparent, n-a auzit de bounce flash și are probleme vădite cu compoziția: mâini tăiate, fotografiere de jos a unei  scene de protocol, o duzină de capete microscopice fără un element principal. Nicu nu mai comentez calitatea tehnică a imaginilor...

Prietenă

Ne-am cunoscut în septembrie 2006, când Marielle a început programul de masterat la Harvard, însă ne-am împrietenit doar în ultimul ei semestru la universitate — în primăvara 2008.

[1] Cambridge, Peaobody Terrace

[2] Cambridge, Charles River

[3] Boston, Charles River

Mai mult decât prietenă

Lucrurile s-au accelerat în ajunul zilei de absolvire a Mariellei — la finele lui mai 2008.

[4] Boston, Charles River

[5] Cambridge

Logodnică

La început de august 2008 am venit pentru prima dată în Peru și practic imediat ne-am logodit (scriu aceste rânduri tot din Lima; este deja a opta călătorie în mai puțin de un an și jumătate).

[6] Cajamarca

[7] Cajamarca

[8] Lunahuana

[9] Lima

[10] Cambridge

Mireasă

Am avut două ceremonii: cea civilă am făcut-o la Cambridge în aprilie 2009, nunta religioasă — la Lima în mai.

[11] Cambridge

[12] Cambridge

[13] Lima

[14] Lima

Soție

Ever since...

[15] Punta Sal

[16] Punta Sal

[17] Llanganuco, Huascaran

[18] Washington, DC

[19] Lima

[20] Lima

[21] Lima

În ambele oraşe n-am avut decât câteva ore de fotografiat, aşa că m-am limitat la trasee scurte prin inimile oraşelor. La Paris am făcut o plimbare de-a lungul Senei (de la Louvre la l’Île de la Cité), iar în Londra m-am plimbat de la Hyde Park la Westminster (prin Green Park şi St. James Park, trecând pe lângă Buckingham Palace).  Ambele trasee sunt banale la maximum — în jur mai mulţi turişti decât aborigeni (în special în Londra).  Să fotografiezi nişte scene generale ale oraşului sau principalele atracţii turistice ar fi absolut stupid (deşi, în final, la Paris nu m-am abţinut). Aşa că din nou m-am concentrat asupra fotografierii detaliilor şi scenelor stradale.

Paris, 6 noiembrie

În primele mele două vizite la Paris nu am ajuns în Louvre — după cum le-am spus şi moldovenilor cu care m-am întâlnit în ajun la cină, puţin mă pasionează muzeele (e drept că la Musée d'Orsay va trebui să ajung neapărat într-o zi).  Iată şi de data aceasta, când hotelul se afla chiar în spatele Louvre-ului, doar am trecut prin curtea interioară a palatului. Aici am constatat că francezii nu sunt lipsiţi de umor.

[1]

De asemenea am constatat că la porţile palatului poţi întâlni cerşetori clasici.

[2]

Tot dânsa.

[3]

Pe Pont d’Arcole (pod pietonal) am dat de filmările unui documentar consacrat poliţiei fluviale.  Tipii demonstrau cum pot coborî pe frânghie de pe pod pe o corabie.  Sincer să fiu nu am fost impresionat de abilităţile lor acrobatice — am fost prea de tot stricat de Hollywood în care eroii fac nişte trucuri şi mai ceva, aparent fără nici un fel de pregătire.

[4]

În planul doi — l’Île de la Cité şi Pont Louis Philippe.

[5]

Pe acelaşi pod pietonal am dat de-un tip care fără probleme combina pipa cu nişte papuci de hiking.

[6]

Am coborât pe chei, unde am făcut câteva peisaje urbane. În final m-am pricopsit cu un cuplu de antipozi: un negru-alb de toamnă clasic şi o ilustrată la tema joie de vivre.

[7]

[8]

Lume pe chei e relativ puţină — majoritatea (inclusiv turiştii) circulă pe trotuarul de sus. De aceea cheiul pare să rămână o opţiune viabilă pentru cei care vor să se odihnească de oraş sau să-l contemple în linişte.

[9]

În Île de la Cité n-am zăbovit mult; nici măcar n-am ajuns la Notre Dame. M-am întors pe malul drept pe Pont Marie, unde am dat de un pictor care picta La Consiergerie. L-am fotografiat cam din toate unghiurile posibile şi cu toate obiectivele posibile. Iată probabil cea mai clasică fotografie stradală din această călătorie.

[10]

Aceeaşi scenă, capturată cu un obiectiv telefoto de pe trotuarul opus al podului. O bună ilustraţie a diferenţei dintre perspectiva oferită de un obiectiv normal (cadrul precedent e făcut la circa 50mm) şi de cea oferită de un telefoto (circa 170mm).

[11]

Şi încă una, pentru cei curioşi să vadă mai bine ce picta tipul (asta-i făcută din apropiere, la distanţă focală de circa 120mm).

[12]

În final n-am rezistat şi am făcut câteva fotografii relativ standarde cu Paris. Iată un exemplu.

[13]

[UPDATE] Şi încă unul, în calitate de bonus.

[13A]

Londra, 15 noiembrie

La Londra am avut şi mai puţin timp de fotografiere — nici trei ore.

Hotelul se afla chiar vis-a-vis de Hyde Park, aşa că acolo am şi început.  La colţul parcului am dat de nişte tipi stranii care duceau predici improvizate, fiecare înconjurat de vreo duzină de turişti care se uitau cu mirare şi amuzament la tipii ăştia.

[14]

[15]

După cum s-a scris într-un comentariu anterior, parcurile Londrei într-adevăr reprezintă atracţii aparte.

Hyde Park. În planul secund — veceuri publice.

[16]

Două poze din Green Park.

[17]

[18]

Piaţa din faţa la Buckingham Palace este plină de turişti. Majoritatea se fotografiază pe fonul palatului. Uneori asta se priveşte nostim...

[19]

Alteori — romantic.

[20]

St. James Park este amplasat în jurul unui iaz, care mişună cu diferite păsări. Turiştii le hrănesc şi le fotografiază.

[21]

Deseori ai impresia că eşti în Disneyworld — unele vederi par mult prea perfecte pentru lumea reală.

[22]

După asta m-am îndreptat spre Westminster. În Parliament Street cabinele roşii de telefon erau ocupate de turişti care se imortalizau cu receptorul la ureche. În rezultat am obţinut o pereche pentru o fotografie similară făcută acum doi ani în urmă la Paris (vedeţi ultima fotografie din reportaj).

[23]

Când am ajuns la râu deja se întuneca, aşa că m-am jucat puţin făcând poze cu expoziţie lungă (fără trepied, evident). Una s-a primit interesantă de tot.

[24]

În genere Londra mi-a plăcut. Oraşul, cel puţin centrul său, este foarte bine amenajat şi îngrijit, parcurile şi clădirile istorice impresionează. Mulţimea de anacronisme (poliţia echestră, taxiurile cocoşate şi cabinele telefonice) creează impresia că te afli în mijlocul unui teatru la aer liber. M-a mirat însă că centrul istoric este plin de clădiri noi, care deloc nu armonizează cu atmosfera veche a oraşului. Arhitectural, Parisul se priveşte mult mai integru — acolo încurcă doar Tour de Montparnasse.

Paris

• Sosire: joi, 5 noiembrie, la amiază
• Plecare: vineri, 6 noiembrie, seara

Londra

• Sosire: duminica, 15 noiembrie, dimineaţă
• Plecare: luni, 16 noiembrie, după masă

La Londra n-am mai fost, aşa că apare întrebarea — ce e de făcut la Londra timp de 36 ore? (în afară de vizitarea respectivei treceri pietonale de pe Abbey Road, evident).

În lipsa unui iPod dedicat, utilizez iPhone-ul în calitate de soundtrack pentru joggingul săptămânale (spre regret deja nu zilnice, cum era la Harvard). Astăzi am ieşit la fugă după câteva zile de ploaie, aşa că Rock Creek Park m-a întâlnit cu nişte culori mustoase de toamnă. Ispita fotografică era mult pre mare, aşa că de câteva ori m-am oprit din din fugă să prind câteva cadre cu iPhone-ul. Iată ce s-a primit.

[1]

[2]

[3]

[4]

[5]

Câteva concluzii:

• Pentru prinde imagini bune cu un aparat prost urmează să cunoşti limitările echipamentului. Observaţi că nici o fotografie nu redă scene contraste, în care iPhone-ul (şi practic oricare compact digital) şi-ar demonstra principalul neajuns — incapacitatea de a captura concomitent (într-o singură imagine) detalii atât în părţile întunecate, cât şi în cele puternic iluminate ale subiectului fotografiat (acest neajuns se numeşte în engleză „narrow dynamic range”).
• La rezoluţia acestor imagini, este imposibil de judecat despre calităţile tehnice — majoritatea defectelor sunt ascunse de rezoluţia joasă a imaginii (circa 0.3 megapixeli). Evident, un ochi atent va observa pixelaţia mai pronunţată şi lipsa unor gradaţii line de tonalitate. Însă diferenţa de calitate dintre aceste imagini şi cele făcute cu un DSLR sunt incomparabil mai mici decât diferenţa de preţuri a respectivelor echipamente.
• Neajunsurile echipamentului fotografic pot fi parţial rectificate în post-procesare. Culorile şi tonalitatea au fost corectate în cinci minute în Adobe Lightroom.

Evident, n-am de gând să arunc Canon-ul meu de cinci ani vechime la gunoi. Nici iPhone-ul, nici cel mai capabil compact digital modern nu vor reuşi să captureze tonalitatea imaginii de mai jos (făcută cu o săptămână în urmă la doar 50 metri de podişorul din fotografiile 2 şi 4/5).

[6]

Iar imaginea asta, făcută la acelaşi podişor, ar fi imposibilă fără un teleobiectiv calitativ (tipa se afla la circa 100 metri de mine).

[7]

La rugămintea cititorilor, fotografiile sunt numerotate. Pe viitor va urma să revăd cardinal prezentarea fotografiilor pe site.

Huanuco Pampa

Scopul „oficial” al călătoriei era vizitarea câtorva situri arheologice ale incaşilor şi civilizaţiilor pre-incaşe. Am început cu Huanuco Pampa — un depozit de produse agricole construit de incaşi.

Înseşi situl arheologic se priveşte impresionant, dar fotografiile... Vedeţi si singur...

[1]

[2]

[3]

Cu probabilitate de 99.9% am fost primul moldovean ajuns la Huanuco Pampa. Nici peruanii nu se aventurează încolo. Cică până la noi nu erau turişti timp de trei săptămâni. Nu e de mirare — încolo nu poţi ajunge decât cu un 4x4 veritabil (tot felul de CR-V şi RAV4 sunt excluse prin definiţie). Iată calul năzdrăvan care ne-a purtat încolo încoace (am mers cu nişte colegi de serviciu de-a soţiei); în prim plan cineva mai puţin norocos, care avea de traversat munţii pe jos.

[4]

La oraş

Cele mai bune fotografii le-am făcut în Chavín de Huántar, un mic orăşel de munte renumit prin faptul că trei mii de ani în urmă era capitala unei civilizaţii pre-inca. Vedere generală:

[5]

Aici însă termin cu mormanele de piatră, deoarece cele mai bune imagini n-au nimic de-afacere cu trecutul glorios al orăşelului.

Am început ziua cu o plimbare de-a lungul unei ulicioară care leagă nişte cătune din munţi cu Chavín. Era sâmbătă dimineaţa — exact timpul când ţăranii din munţi aduc produsele la piaţa. Am zis „ulicioară”, dar marea ei parte este potecă de munte, aşa că măgarii reprezintă unica soluţie pentru transportarea produselor la piaţă.

[6]

[7]

[8]

Am urcat puţin în partea mai abruptă a ulicioarei.

[9]

[10]

Nu toată lumea mergea cu măgari, aşa că am avut timp să mai fac nişte portrete. În ordinea „de la mic şi la mai mare”.

O şcolăriţă.

[11]

O tânără.

[12]

Casa nu arde, dar baba oricum se piaptănă.

[13]

O ne-şcolăriţă (şi deloc nu e cert că a fost şcolăriţă vreodată). Observaţi că nasturele este deplasat cu o încheietură.

[14]

Am dat de-un băieţel extrem de nostim care tot umbla în jurul nostru cu o umbrelă enormă. E drept că nu era simplu să-l fotografiez — de fiecare dată când ridicam aparatul la ochi se ascundea sub umbrelă. În final l-am fotografiat de la brâu.

[15]

Dintr-o serie de 12 cadre făcute la rând în centrul oraşului am obţinut şase fotografii reuşite (evident, unele mai reuşite ca altele, dar oricum) — un randament nebun de înalt (ţinând cont, în special, de scăderea densităţii măgarilor).

[16]

[17]

[18]

[19]

[20]

Doi tipi m-am văzut fotografiind şi au început să mă îndemne să-i fotografiez. Însă fiecare arăta cu degetul la celălalt, parcă zicând „fotografiază-l pe dânsul”.

[21]

La munte

Cordilierii Albi (aşa este numită secţiunea respectivă a Anzilor) m-au impresionant. Am urcat (cu automobilul) la peste 4000 metri altitudine, însă vârfurile munţilor se ridicau încă mult deasupra capurilor. Apropo, e interesant că la liceu am învăţat că în America de Sud sunt munţii Anzi, iar în America de Nord — Cordilierii. Însă în SUA nimeni nu numeşte munţii din vestul ţării Cordilieri (deşi pur tehnic, denumirea este corectă), iar în Peru găseşti atât Cordilieri Albi, cât şi Negri (în spaniolă „cordillera” înseamnă lanţ de munţi, deci nu e de mirare că denumirea se întâlneşte pretutinderi). Privire generală:

[22]

În drum ne-am oprit la lacul Querococha.

[23]

[24]

[25]

Altitudinea 3980 metri. Sfârşit de iunie — mijlocul iernii. Frig.

[26]

Am fost şi în parcul naţional Huascarán, numit în cinstea celui mai înalt munte din Peru — 6768 metri (evident, muntele se află pe teritoriul parcului). Din nou am ajuns la circa 4 km altitudine, unde se află un alt lac de munte — Llanganuco. Cică de regulă malul mişună cu turişti (mai mult locali) care aşteaptă rândul să se dea cu barca. Noi însă am găsit majoritatea bărcilor la mal — criza mondială afectează inclusiv turismul ruralo-montan.

[27]

Spre bucuria barcagiilor, s-au găsit nişte clienţi (noi eram grăbiţi să revenim la Lima, aşa că am lăsat plimbarea acvatică pentru altă dată).

[28]

Barcagiul (în fotografie împinge barca de la mal) este inclus în preţul chiriei bărcii.

[29]

Pe malul lacului am dat de nişte vaci [aproape] stratosferice (păşune la 4 km altitudine!).

[30]

Ultima oprire înainte de revenirea la Lima am făcut-o în Yungay, un orăşel care a fost şters de pe faţa pământului de cutremurul din 1970, care a provocat alunecarea unui gheţar cu volumul de un kilometru cub de pe Huascaran exact peste oraş. Din 23 mii locutori au supravieţuit 92. Însă viaţa tinde (şi reuşeşte) să revină la normal...

[31]

Adio, Cordilierii albi...

[32]

Care-i contribuţia echipamentului fotografic?

Deseori aud şi citesc întrebări de genul ”Îmi plac pozele tale. Ce aparat utilizezi?” Logica acestor întrebări mă depăşeşte (în special când întrebarea este pusă în baza unor fotografii micşorate pentru web, în baza cărora poţi conchide relativ puţin despre calitatea echipamentului). Contribuţia factorului tehnică la valoarea estetică a imaginii este secundară — un aparat bun te ajută să obţii un cadru bun doar dacă stai bine la celelalte capitole. Aş diviza contribuţia diferitor factori în modul următor:

• Abilităţi fotografice (estetice, tehnice) la momentul fotografierii: 50%
• Abilităţi fotografice (estetice, tehnice) la editarea fotografiei (de regulă Photoshop şi/sau Lightroom): 25%
• Obiectivul utilizat (tot aici includem filtrele şi trepiedul): 15%
• Aparatul: 10%

În cazul fotografiei stradale şi turistice (unde fotograful practic nu are control asupra subiectului), contribuţia factorilor enumeraţi mai sus este micşorată de apariţia unui factor suplimentar — şansa. Evident, există genuri fotografice unde echipamentul are o importanţă relativ mai mare (macro, fotografierea păsărilor) însă pe mine aceste genuri nu-mi sunt interesante, de aceea eu nu le iau în consideraţia.

Cu alte cuvinte, persoană care face o legătură cauzală dintre aparatul utilizat şi calitatea fotografiei se fixează pe un factor car explică maximum 10%. Întrebarea, implicit, trage o legătură cauzală inversă — un aparat bun garantează fotografii bune. În rezultat locurile turistice mişună cu diletanţi dotaţi cu 5-10 mii dolari de echipament. Acest fenomen poate fi văzut şi pe forumurile dpreview.com (cel mai cunoscut site de reviewuri a aparatelor digitale) consacrate tehnicii scumpe (exemple aici şi aici). Din când în când lumea se mai satură să dezbată detalii tehnice şi scot la iveală câte o fotografie. În 90% de cazuri îţi pui mâinile în cap — chiar era necesar acel Canon 5D Mark II pentru asta? Evident, fiecare îşi cheltuieşte banii cum vrea, însă nu rareori posesia unui 5DMkII (Nikon D3x, etc.) sugerează ignoranţa proprietarului, şi nu abilităţi fotografice înalte.

Nu sunt fundamentalist — nici o dată nu voi accepta teza „tehnica nu contează”. Contează. Limita de jos ar fi 10% în cazul fotografiei stradale (aici mai mult contează abilităţile fotografului şi şansa) . Limita de sus ar fi 25% în cazul fotografiei turistice clasice (vederi, portrete pozate, etc.). Evident, cu cât mai mare este formatul fotografiilor imprimate, cu atât mai mult contează echipamentul (deficienţile tehnice sunt amplificate la mărire).

Cum alegem echipamentul pentru fotografie turistică şi stradală?

Evident, în primul rând ne preocupă calitatea imaginii, viteza şi exactitatea sistemului de autofocusare, numărul de cadre pe secundă şi alţi parametri de bază, dar nu numai. Iată câteva momente suplimentare care contează în fotografia stradală/turistică.

Mărimea şi greutatea aparatului şi obiectivelor

Un compact în buzunar e mai bun decât un Nikon D3x lăsat acasă. Cadrul de mai jos a fost făcut cu un compact Sony ieftin de 6 megapixeli, setat, din greşeală, la rezoluţia de 3MP.

E adevărat că niciodată nu voi putea tipări un A4 de pe acest cadru, însă de nu era aparatul în geanta Mariellei, nu era să am nici un fel de cadru. Un aparat mai mic de asemenea atrage mai puţină atenţie.

Flexibilitatea opticii

Un set de optică discretă de 24mm/1.4, 35mm/1.4, 50mm/1.4 si 80mm/1.4 este superior unui zoom 24-105/4 doar în cazul în care reuşeşti să schimbi obiectivele suficient de repede pentru a nu rata subiectul. Iată un cadru care demonstrează în fotografia turistică/stradală un zoom universal de calitate mediocră prinde mai bine decât un obiectiv de calitate.

Când am văzut această scenă, aveam un 70-200/4 prins pe aparat. Eram însă prea aproape de subiect şi am fost nevoit să sar câţiva paşi înapoi să prind imaginea. Oricum, e clar că cadrul e prea înghesuit: mama fetiţei e marginalizată, a fost tăiată mâna fetiţei, în care ţinea steagul Turciei. În geantă aveam un 50/1.4 — obiectivul ideal pentru această scenă — dar nu aveam timp să-l ataşez la aparat. E clar că un zoom universal 18-200 (dublu mai ieftin şi incomparabil mai prost la calitatea imaginii decât 70-200/1.4 sau 50/1.4) mi-ar fi oferit un cadru incomparabil mai bine cadrat.

Caracteristici tradiţional asociate cu aparatele compacte

Flashul integrat este practic inutil în cazul scenelor prost-iluminate (seara/noaptea, încăperi slab iluminate), însă extrem de benefic în cazul fotografierii contre-jour. Iată un exemplu de utilizare relativ eficientă a flashului integrat:

DSLR-urile recente au preluat şi alte trăsături asociate cu aparatele compacte. Spre exemplu, live-view este util la fotografierea de pe trepied, dar şi în cazul în care doreşti să rogi un străin să-ţi facă o poză (lumea tare se miră când le spui că imaginea nu va apărea pe ecranul aparatului decât după fotografiere). De regulă nu mă interesează filmarea video, însă se mai întâmplă să dau de situaţii când aş prefera să dispun de un clip de câteva minute în loc de o duzină de fotografii.

Cele de mai jos presupun că cititorul este iniţiat în bazele fotografiei. Dacă sunteţi un boboc în domeniu, începeţi cu articolul Buying a digital SLR, unde se explică principalii termeni şi factori care determină alegerea (dar nu veţi găsi recomandări de modelele concrete). Găsiţi explicaţii conchise la majoritatea termenilor tehnici în glosarul DPReview. Câţiva termeni mai importanţi în cazul opticii: distanţă focale, luminozitatea obiectivului, stabilizarea imaginii (IS la Canon, VR la Nikon). Pe parcurs am făcut referinţă încă la câţiva termeni. O introducere accesibilă în arta fotografică poate fi găsită pe Photo.net. Am scris şi eu câte ceva despre fotografia turistică.

Sezonul toamna-iarna 2009

Să revenim la întrebarea iniţială — ce merită de cumpărat la finele anului 2009? Mai jos am compilat câteva sisteme potrivite pentru fotografierea turistică şi stradală. Din start previn că nu am experienţă personală cu nici unul din aceste aparate (unele din ele vor apărea în vânzare doar peste 2-3 săptămâni). Însă am suficientă experienţă pentru a înţelege ce ar prinde bine. Selecţia este orientată spre amatori care doresc tehnică bună (deci nu veţi găsi decât un singur zoom ieftin) la preţuri rezonabile (excludem zoomuri telefoto profesionale cu apertură constantă de f/2.8 şi monştri de genul Canon 1Ds sau Nikon D3). Nu voi afirma că lista este exhaustivă sau ireproşabilă (spre exemplu, am ignorat aparate extrem de capabile de genul Nikon D90, am pus accent pe zoom-uri, etc.).

Linkurile duc la paginile produselor respective de pe Amazon.com. Preţurile în Europa sunt în mediu cu 15-20% mai înalte decât cele enumerate aici. În drept cu fiecare sistem am inclus preţul total şi greutatea — un factor extrem de important pentru fotografia stradală şi turistică. În funcţie de necesităţi, va urma să includeţi un flash ($150-350), trepied ($150-$800) şi alte accesorii (carduri de memorie, parasol pentru obiective, filtre, etc.).

Gata, am terminat cu introducerile! Hai la shopping virtual!

Calitate într-un format maximal de compact

Panasonic DMC-GF1 + f/14-45/3.5-5.6 (kit, echivalent 28-90mm) = $900 / 0.51 kg

Panasonic GF1 este cel mai compact aparat acceptabil pentru fotografie serioase (imprimări 30x40cm, bokeh relativ plăcut, zgomot acceptabil la ISO 1600, etc.). Zoomul nu e cine ştie ce performant, însă acoperă majoritatea necesităţilor fotografice. Adăugarea unui 20 f/1.7 ($400, 0.1 kg, echivalent 40mm) rezultă într-o „Leica pentru săraci” — o combinaţie ideală pentru fotografie stradală discretă.

Primul DSLR

Dacă presupuneţi că fotografia ar putea deveni o pasiune serioasă, însă nu doriţi să investiţi din start multe mii de dolari, începeţi cu un DSLR ieftin şi un zoom standard calitativ. De ce nu invers? În primul rând, obiectivul este, de regulă, punctul slab al unui sistem fotografic; un zoom ieftin nu va permită să valorizaţi nici 6 din cei 12-24 megapixeli oferite de DSLR-uri moderne. A doua cauză este financiară: aparatele se devalorizează incomparabil mai repede decât optica, deci este mai ieftin să schimbă un aparat decât un obiectiv. Optica calitativă uzată în stare bună se vinde la 80% din preţul unui obiectiv nou (optica necalitativă nimănui nu-i trebuie, deci nu mizaţi că veţi putea revinde acel 18-55 inclus în kit). Un aparat de 3 ani vechime, chiar şi în stare impecabilă, nu valorează decât 20-30% din preţul original (viteza de depreciere e doar puţin mai înceată decât la calculatoare).

Canon ($1520 / 1.1kg)

• Canon 500D ($720, în SUA se numeşte Rebel T1i)
• 15-85mm f/3.5-5.6 IS ($800, echivalent 24-136mm)

Nikon ($1295 / 1.07kg)

• Nikon D5000 ($635)
• 16-85mm f/3.5-5.6 VR ($660, echivalent 24-127mm)

Se pare că Nikon oferă o imagine superioară la un preţ mai redus. Am inclus obiective dublu sau chiar triplu mai scumpe decât cele vândute în set cu aparatul (kit), însă considerabil mai calitative. După cum veţi vedea mai jos, ele sunt suficient de calitative pentru a fi îmbinate cu aparate dublu mau scumpe.

Amator înrăit (de-al de mine)

Canon ($4170 / 2.81 kg)

• Canon 7D ($1700)
• 10-22mm f/3.5-4.5 ($700, echivalent 16-38mm)
• 15-85mm f/3.5-5.6 IS ($800, echivalent 24-136mm)
• 70-200mm f/4L ($600, echivalent 112-320mm)
• 50mm f/1.4 ($370, echivalent 80mm)

Nikon ($4126 / 2.85 kg)

• Nikon D300s ($1800)
• 10-24/3.5-4.5 ($800, echivalent 15-36mm)
• 16-85mm f/3.5-5.6 VR ($660, echivalent 24-127mm)  
• 50mm f/1.4 ($330, model vechi)
• 70-300/4.5-5.6 VR ($536, echivalent 105-450mm)  

Până la apariţia Canon 7D (care va fi disponibil doar în octombrie), Nikon avea o ofertă superioară. Însă Canon 7D este probabil cel mai apetisant aparat cu sensor redus din tot ce-a creat compania de la 20D încoace şi pare să fie cel puţin echivalent cu D300s. În plus, Canon oferă optică mai potrivită pentru amatori serioşi: zoomul telefoto (700-200/4) şi fixul (50/1.4) sunt mai bune la Canon. Pentru economie, am inclus versiunea fără stabilizare optică a imaginii a Canon 70-200/4L ($600 faţă de $1100 pentru cel cu stabilizare), însă asta ar fi primul lucru pe care l-aş fi schimbat în caz dacă aveam un buget cu $500 mai mare.

Amator înrăit cu buzunare adânci care planifică să tipărească fotografii cu formatul de la 40x60cm în sus

Anume aşa aş defini auditoriul-ţintă pentru aparatele full-frame ( mărimea sensorului este de 36x24mm — exact cât cadrul de peliculă 35mm, pe când toate aparatele de mai sus aveau un sensor sub 24x16 mm). În rest, după cum am scris, un Canon 5D Mark II serveşte mai mult satisfacerii orgoliului — „am un full-frame”. Pe de altă parte, dacă dispui de finanţele necesare, care-i problema?

Canon ($6000 / 2.96 kg)

• Canon 5D Mark II + 24-105mm f/4L IS ($3500 kit, într-atât de popular că rămâne deficitar la un an de la lansare)
• 17-40mm f/4L ($726)
• 50mm f/1.4 ($370)
• 70-200mm f/4L IS ($1099)
• 1.4x teleconverter  ($305)

Nikon 1 ($5823 / 3.68 kg)

• Nikon D700 + 24-120mm f/3.5-5.6 VR ($2937 kit)
• 14-24mm f/2.8 ($1900)
• 50mm f/1.4 ($450, model nou)
• 70-300mm f/4-5.6 ($536)

Nikon 2 ($5946 / 3.2 kg)

• Nikon D700 ($2450)
• 12-24mm f/4G DX ($1070, funcţional de la 18mm în sus)
• 24-70mm f/2.8 ($1890)
• 70-300mm f/4-5.6 ($536)

Sony ($4450 / 2.7 kg)

• Sony Alpha 850 ($2000)
• 24-70mm f/2.8 ($1600)
• 70-300mm f/4.5-5.6 ($850)

Setul Canon 5D + zoomurile f/4 a devenit un standard pentru amatorii cu buzunare adânci. Calitatea imaginii este excepţională, optica este calitativă (deşi puriştii vor prefera să înlocuiască 17-40 cu 16-35mm f/2.8) dar totodată compactă şi relativ uşoară. Dacă însă lăsăm de-o parte calitatea imaginii, Canon 5D MkII este un aparat mediocru — Nikon, Sony şi Canon 7D sunt net superioare la un şir de capitole importante (autofocus, exponometrie, interfaţa şi, aparent, rezistenţă).

Nikon D700 e o creatură stranie. Din punct de vedere funcţional, este mai bun decât Canon 5D Mk II. Însă are două deficienţe serioasă. În primul rând, rezoluţia relativ joasă pentru un full-frame modern (deşi alţi parametri ai sensorului sunt superiori). În al doilea rând, Nikon nu oferă zoomurilor cu apertură maximală constantă f/4 (realmente, anume aceste obiective reprezintă principalul atu al Canon-ului în ochii amatorilor serioşi), de aceea am creat două seturi, fiecare cu compromisurile sale (o a treia variantă ar fi de ales 4-5 obiective cu distanţe focale fixe).  Presupun că Nikonul le va prinde bine puriştilor, care nu pot trăi fără un vizor mare şi luminos (spre exemplu, pe timpuri au fotografiat cu un F90x sau F100), tipăresc 40x60cm dar nu mai mult, şi nu au nevoie de capacităţile video oferite de Canon (Sony, apropo, de asemenea nu le are). Cu alte cuvinte, au nevoie de un Fotoaparat cu „F” mare. Flashul integrat este un bonus plăcut.

Sony este şi el un animal specific. Calitatea imaginii este impresionantă la ISO-uri joase, dar degradează rapid odată cu mărirea sensibilităţii. În plus, setul de optică calitativă este relativ redus, de aceea am fost nevoit să includ un zoom cu apertura 2.8 (care, se zice, este impecabil). Dacă fotografiaţi preponderent peisaje de pe trepied (şi distanţa focală minimală de 24mm vă este suficientă), variantă mai bună decât Sony nu există. Dacă aş începe un sistem fotografic de la zero, posbabil aş alege anume acest Sony. Marele atu Sony faţă de Canon şi Nikon este sistemul antishake (efectiv, toate obiectivele sunt stabilizate).

Mai pe scurt: Canon este cea mai potrivită alegere pentru fotografie turistică (viteza autofocusului importă mai puţin când fotografiezi vederi), Sony — fotografiere de pe trepied, Nikon — fotografie stradală, ultra-wide şi la iluminare proastă (available light photography).

În loc de încheiere

La moment tot mai fotografiez cu un Canon 20D de 5 ani vechime. Până recent planificam să trec la un 5D Mark II, însă 7D m-a pus pe gânduri. 7D este răspunsul (puţin întârziat) al Canon la Nikon D300. Pe mine însă mai mult m-ar interesa răspunsul Canon la Nikon D700. Într-o lume ideală, Canon ar anunţa mâne 5D Mark III, care ar reprezenta un hibrid dintre cutia 7D şi sensorul 5D Mark II (Nikoniştii în mod similar aşteaptă un eventual D700x — un D700 dotat cu sensorul D3x). Cred însă că va trebui să mai aştept un an sau doi până Canon va propune a treia iteraţie 5D, aşa că voi aştepta review-urile la 7D. Dacă ele se vor dovedi acceptabile, cred să mă dezic de ideea fix de a trece la full frame (cel puţin pe următorii 4-5 ani).

Citiţi textul complet pe Engadget. Se pare că în sfârşit restul lumii are motiv să invidieze locuitorii Moldovei — Orange ne-a ales drept piaţă de testare a tehnologiei HD-voice (tehnologie de transmitere a vocii la calitate înaltă). Nu e cea mai rea publicitate pentru Moldova — e plăcut să te trezeşti în fruntea restului lumii la implementarea unei tehnologii relativ utile. Plus publicitate gratuită pentru Eminescu şi Stratan & Stratan. Orange s-a mişcat... Pe de altă parte, se pare că unicul celular care poate profita de HD-voice este un model Nokia totalmente neinspirat. Oricum, sper că Orange.md va face faţă fluxului de vizitatori de pe Engadget.

Ah da, încă ceva... ALO! Orange! $850 pentru un iPhone 3Gs?! Are you healthy?

Continuăm excursia fotografică prin Peru. În sfârşit am ajuns la principala atracţie turistică a ţării — Machu Picchu. Nimeni nu ştie care este denumirea originală a sitului („Machu Picchu” este denumirea in quechua, însă apărută mult după exterminarea imperiului Inca), nimeni nu ştie destinaţia exactă oraşului (se presupune că ar fi un fel de universitate religioasă). Însă nu dragostea faţă de istorie sau arheologie aduce încoace tone de turişti — „oraşul sacru” al incaşilor este incredibil de frumos.

Drumul spre Machu Picchu

Drumul de la Cusco spre Machu Picchu este lung. Vreo oră cu autobusul, după care vreo două ore cu trenul şi încă o jumătate de oră cu autobuzul pe o  serpentină extrem de abruptă şi întortocheată. Cu primul autobus (de la Cusco la gara feroviară) am avut peripeţii. Ne-am pornit din Cusco foarte târziu din cauza unei tipe pe care am aşteptat-o vreo 45 minute, aşa că şoferul mâna cam repede pe drumurile de munte. Când au rămas vreo zece minute până la destinaţie, a călcat pe o piatră şi i s-a spart cauciucul de la roata din faţă.

Ghidul, care mergea cu noi, a sărit printre primii din autobus, şi ne îndemna să oprim automobile de ocazie, deoarece „the train is leaving in ten minutes”. Unii i-au urmat sfatul.

A urcat şi ghidul în portbagajul unui automobil, repetând acelaşi „hurry up! The train is leaving NOW!”. Am rămas cu gura căscată de aşa deservire a clientelei. Însă exact în acea clipă pe autostradă trecea un autobuz turistic practic gol, care ne-a şi dus la staţie. Ghidul, deja urcat în portbagajul taxiului (80% de taxiuri în Peru sunt Toyota Corola cu portbagaj de la începutul anilor nouăzeci), a preferat şi el confortul autobusului şi s-a alăturat nouă (aşa şi-mi venea să-i spun — „no, you take your cab”). Dacă „autobusul de salvare” venea cu cinci minute mai târziu era să ratăm trenul şi oricare şansă să vizităm Machu Picchu în această călătorie, căci a doua zi ne întorceam în Lima.

Machu Picchu. Privire generală. Partea I

Restul călătorie a trecut fără peripeţii. Cam pe la amiază am ajuns în sfârşit la controlul de bilete de întrare (a dracului de scumpe, vreo $25), de unde a rămas să urcăm vreo sută de scări până ni s-a deschis următoarea privelişte.

Ghidul ne-a spus că asta-i locul de la care Hiram Bingham, „descoperitorul” Machu Picchu, a făcut fotografia ajunsă pe coperta National Geographics in 1913. În primul rând, atunci pe coperta revistelor nu se tipăreau fotografii. În al doilea rând, fotografia din National Geographics a fost evident fotografiată dintr-un alt punct (mult mai la stânga de punctul indicat de ghid). Iat-o:

Ghidul a început cu o descriere relativ lungă a ipotezelor ştiinţifice privind originile şi istoria sitului. Vorbea relativ interesant, dar era clar că jumătate din cele povestite de el nu avea nimic în comun cu ştiinţa, ci erau doar nişte speculaţii pe loc gol.

Mă cam săturasem de poveştile lui, aşa că am continuat să caut noi unghiuri din care să fotografiez privirea generală asupra sitului. Fără prea mare succes.

Condiţiile de fotografiere erau departe de a fi ideale: lumină de contrajul dur, un supraangular cu polarizator lipsit de parasol (l-am lăsat din prostie la Lima). Aşa că eram departe de a fi mulţumut de primele cadre.

Pentru a evita reflecţii parazitare (flare), acopeream obiectivul cu mâna. (observaţi rucsacul super-buper-hi-tech).

Oraşul sacru

În sfârşit ne-am apropiat de intrarea principală în Machu Picchu.

Cineva mi-a luat-o pe dinainte.

Moldovenii fac primii paşi în oraşul sacru.

Dinăuntru Machu Picchu se priveşte nu mai puţin impresionant decât din afară.

Cel care a plasat acest copac singuratic în mijlocul sitului avea un ochi artistic foarte bun.

Repetiţia (desenul ritmic) — mama cunoştinţelor compoziţiei.

Oile şi turiştii

După ce ghidul a încheiat turul de-o oră, mai aveam încă vreo două ore să bramburesc prin ruine. Pe teritoriul sitului trăiesc câteva lame şi oi alpaca, aşa că am organizat o mică vânătoare fotografică.

Aparent, una din ocupaţiile preferate ale oilor este să se tăvălească în praf. Inclusiv în faţa adăpostului unde turiştii se ascund de arşiţă. Tipa din dreapta nici nu putea să-şi închipuie că masca menită să o protejeze de gripa porcină (japonezii par niţel mişcaţi la acest subiect) o va proteja de un risc mult mai concret — ceilalţi încă mult timp tuşeau şi scuipau praf.

Turişti sunt mulţi, însă Machu Picchu este suficient de mare pentru a permite evitarea aglomerărilor excesive. Mărimea grupurilor turistice este moderată — circa 20-30 persoane — aşa că senzaţia că faci parte dintr-o turmă nu este acută.

Machu Picchu merită să fie vizitat, chiar dacă ţi-ai frânt piciorul într-un tur anterior.

Tema pentru acasă nu poate să fie amânată chiar dacă te afli în cel mai magic loc din America Latină.

Este extrem de simplu să rătăceşti în labirintul ruinelor. Câteva treceri care, aparent, urmau să mă ghideze spre ieşire se terminau cu pereţi de trei metri înălţime. Şi eu nu eram unicul cu probleme de orientare.

În sfârşit am reuşit să revin la poartă. O ultimă privire înainte de a părăsi zidurile „oraşului”.

Machu Picchu. Privire generală. Partea II

După ce am terminat să fotografiez interiorul sitului, am ieşit în afara pereţilor oraşului şi am căutat câteva priviri generale ceva mai originale.

Mai jos vedeţi cât de abrupt este muntele pe care este amplasat Machu Picchu şi râul care şerpuieşte la poalele lui.

Relativ departe de cărările bătătorite am dat de-un grup de japonezi care contemplau în tăcere frumuseţea locului. M-am aşezat şi eu pe câteva minute nu departe de ei. Pure magic.

Probabil cea mai originală privelişte generală a sitului ce mi-a reuşit în acea zi. Observaţi că ea nu diferă cardinal de prima poză a eseului, însă plasarea oraşului pe planul doi, în contextul teraselor şi munţilor permite redare grandiozităţii sitului şi rezultă într-o compoziţie mai tridimensională.

Cel mai fotogenic sit arheologic din lume (?)

Voi presupune că succesul turistic al Machu Piccu este datorat nu atât importanţei şi misterelor istorice, ci faptului că este probabil cel mai fotogenic sit arheologic din lume. Are un element principal (tradiţional plasat la intersecţia secţiunii de aur) — muntele care domină situl. Terasele şi ruinele se încrucişează în unghiuri complexe în toate cele trei dimensiuni, ceea ce rezultă în desene ritmice apetisante. Lumina puternică de munte, în sumă cu umbrele clădirilor, teraselor şi munţilor rezultă într-un interval de contraste extrem de larg (mult aş da să văd ce-ar face Ansel Adams aici). Pereţii de piatră, poienile bine îngrijite şi munţii împăduriţi se soldează oferă facturi bogate. În final, munţii din jur îi oferă spectatorului o închipuire despre scara sitului.

Nu ştiu care a fost menirea iniţială a acestui oraş, însă cred că toţi fotografii consideră că acest paradis a fost creat special pentru ei.

Sfaturi fotografice

Câteva sfaturi pentru cei care planifică o călătorie fotografică la Machu Picchu. Supraangularul este absolut indispensabil. Ca şi filtrul polarizator. Trepiedul poate fi lăsat acasă — lumină este suficientă. Zoomul telefoto practic nu l-am utilizat.

Mai sus m-am întrebat ce-ar fi făcut Ansel Adams aici. Probabil, în primul rând, ar fi aşteptat o zi şi o oră cu o iluminaţie mai bună. Spre regret, dacă mergeţi cu un grup turistic, nu prea aveţi posibilitatea să alegeţi — cele trei-patru ore pe care le aveţi pentru descoperirea Machu Picchu coincid cu cea mai parşivă lumină posibilă — contrajur puternic, umbre excesiv de contraste şi scurte. Ideal ar fi de fotografiat la răsărit sau la apus (the magic hour). Pentru asta însă va trebui să ajungeţi la Machu Picchu pe jos, pe Inca trail — o ruta de trekking extrem de populară de patru zile (într-atât de populară, că biletele urmează să fie procurate cam cu jumătate de an în avans). Sper şi eu să am ocazia să parcurg acest traseu într-un viitor nu prea îndepărtat.

Răspunsul poate fi găsit în N-rules:

N-5. Except with the express authorization of the Managing Director, persons on the staff of the Fund may not, during their term of service: (i) publish, cause to be published, or assist in the publication of any book, pamphlet, article, letter, or other document relating to the policies or activities of the Fund or to any national political questions; or (ii) deliver any speech, lecture, or broadcast, or grant any press interview on such policies, activities, or questions.
Adopted September 25, 1946, amended June 22, 1979

Despre ce voi scrie acum când am închis principalul subiect al ultimilor patru ani? [Da, Culiuc.com are bine peste patru ani.] În primul rând fotografie turistică (se pare că voi avea mai multe oportunităţi fotografice în Africa), câteva eseuri fotografice de tipul ăsta, posibil impresii personale despre unele gadgeturi şi sfaturi referitor la echipamentul fotografic. Posibil un compartiment separat dedicat muzicii. Mai vedem. Idei sunt, timp mai puţin…

Moray

Moray e un mic sătuc la doar 60 km de Cusco, însă drumul, puternic accidentat, durează vreo două ore. Lângă Moray se află probabil al doilea cel mai fotogenic obiect construit de incaşi (după Cusco). E vorba de un set de terase circulare.

Fiecare cu o microclimă puţin diferită de precedentă. Diferenţa de nivel de 30m se traduce într-o diferenţă de temperaturi de 15 grade celsius. Nu pot zice că am simţit aceste 15 grade, însă e cert că jos era considerabil mai cald.

Arheologii presupun că incaşii utilizau această diferenţă de temperaturi pentru a experimenta cu varietăţi de plante (cereale, porumb, coca, etc.). Cu alte cuvinte, Moray e un fel de proto-laborator biologic, construit în secolul XV la altitudinea de 3500m. Impresionant. Pe mine însă mai mult m-au impresionat geometria acestui sit.

Terasele sunt îngrijite an împrejur.

Fiul imortalizat de mamă.

Maras

Nu departe de Moray se află o altă atracţie turistică — salinele Maras, construite deja de spanioli în secolul XVI şi exploatate până în ziua de astăzi. Principiul e simplu — din munte izvorăşte un râuleţ cu apă extrem de sărată, care este direcţionat în câteva mii de băi (dimensiunea unei băi tipice e 2x2m), amplasate în terase pe povârnişul muntelui. Evident, multe din aceste băi nu mai sunt utilizate în prezent.

În câteva zile apa se evaporă, lăsând pe fundul „băii” un strat de sare. Un lucrător umbla de la o baie la alta şi măsura nivelul apei rămase (sau încă ceva).

Se priveşte impresionant, dar nu cred că mi-a reuşit cine ştie ce bine să redau scara salinelor pe peliculă siliciu. O ultimă încercare — moldovenii vs. salinele:

Oricare persoană care a avut de-afacere cu organizaţiile de asistenţă externă va recunoaşte logotipul şi culorile corporative ale USAID pe această urnă de gunoi. Un R2-D2 decapitat şi ruginit from the American people…

Măgarii (partea 1)

Pe drum de la Moray spre Maras am trecut de un grup de măgari.  Am rugat şoferul microbuzului să oprească. Alergam înainte şi înapoi căutând să prind cât mai multe cadre şi din întâmplare am dat din viteză cu mâna dreaptă într-un cactus de pe marginea drumului. Următoarele trei zile umblam cu mâna umflată. Meritau aceste cadre o asemenea jertfă?

Privire din faţă.

Privire din spate.

Cusco

Cusco e un oraş extrem de fotogenic — stradele înguste, întortocheate, case de 2-3 etaje cu fundamente făcute de incaşi, cu balcoane de lemn lucrate extrem de fin şi pereţi facturaţi. Şi tot asta e pline de magazinaşe, aborigeni (şi turişti) neobişnuiţi.

Piaţa centrală.

Trecând pe lângă mine, tipa (o turistă din Argentina, se pare) a zis în glumă „ok, now pay me 2 soles for the picture”, făcând referinţă la femeile locale care defilează în costume naţionale în centrul oraşului şi cer bani pentru fotografiere. Atrageţi atenţie la primul etaj al clădirii — un 3D puzzle de şase secole vechime.

Observaţi portalurile din stânga — toate sunt de pe timpurile incaşilor.

O altă sursă de mândrie — balcoane de lemn fin incrustate (sec. XIX).

Au învăţat să clădească puzzle-uri din pietre jumătate de mileniu în urmă, să construiască balcoane incrustate două secole în urmă, însă până acum nu s-au învăţat să organizeze cablurile electrice.

Femeile totul cară în spate.

Nişte şcolăriţe cumpără dulciuri de la o tarabă din stradă.

Alt grup de elevi tocmai a ieşit de la şcoala din deal.

La taclale.

Lunch la margine de stradă. Observaţi intrarea în clădirea din spate — tot ce-a rămas de la un palat inca.

Cusco la şapte dimineaţă — o altă băbuţa cară ceva în spate, alte uşi de pe timpurile incaşilor.

Moldova e aproximativ în direcţia aia.

Nu voi scrie mare lucru despre respectivele siturile din poze, ci pur şi simplu voi face referinţă la articolele respective din Wikipedia.

Sacsayhuamán

Sacsayhuamán este un complex de fortificaţii de-a incaşilor, amplasat la doar câţiva km de Cusco. Impresionant, dar mi-a trebuit ceva timp să găsesc un cadru bunicel.

Evident, lângă fiecare sit arheologic este amplasată o mică pieţişoară de suveniruri.

Doritorii de asemenea pot face o poză cu aborigenii şi cu o oaie alpaca. Contra plată, evident. Aşa că am economisit vreo 0.65 dolari fotografiind de la brâu.

Inca Písac

Inca Pisac e un complex de ruine Inca din Valea Sfântă a incaşilor. Privirea generală a ruinilor nu m-a prea impresionat, aşa că mai mult am făcut studii de detalii geometrice.

Panta terasată a muntelui mi-a oferit câteva poze abstracte mai interesante:

Autoportret:

Ollantaytambo

Ollantaytambo e un mic orăşel în drum spre Machu Picchu (anume de-aici porneşte the Inca trail), dominat de o fortăreaţă de-a incaşilor. O bună parte din clădirile oraşului au fundament şi pereţii primului etaj de pe timpul incaşilor, iar etajele de sus şi acoperişul sunt deja mai noi. Fortăreaţa, construită puţin înainte de cetăţile lui Ştefan cel Mare, e mare şi impresionantă, dar nu cine ştie ce fotogenică.

Stradelele din central oraşului sunt ocupate de vânzători a produselor artizanale.

Iată aşa un sat mare, dar curăţel.

Chinchero

Chinchero e un sat ceva mai mic, în care turiştii sunt aduşi să facă shopping. La un magazin de produse din alpaca, am dat de o femeie (de vârstă indeterminabilă) cu un bebeluş în spate. Probabil cel mai reuşit portret al călătoriei.

Chinchero este dominat de o biserică, zidită pe fundamentul uni vechi templu inca (spaniolii aveau o atitudine absolut barbară faţă de cultura locală). În faţa bisericii se află o piaţă de produse artizanale. Am ajuns aici deja după apusul soarelui, aşa că am avut noroc de o lumină excelentă.

Fiecare se distrează cum poate.

Data viitoare: fotografii din Maras, Moray şi Cusco. Invitaţi VIP: câţiva măgari.

Am dat de-o ştire pe Azi.md care vorbeşte despre o conferinţă de presă a economiştilor PLDM, Veaceslav & Veaceslav, în care au atacat acţiunile de anticriza ale guvernului şi au reiterat propriul pachet de măsuri. Mi-a atras atenţie următorul citat:

Potrivit lui Negruţă, un grup de experţi internaţionali a evaluat programul de guvernare al PLDM cu nota „7” din 10, programul PCRM fiind apreciat cu „0”.

Aceste note mi s-au părut extrem de cunoscute.]]> Am dat de-o ştire pe Azi.md care vorbeşte despre o conferinţă de presă a economiştilor PLDM, Veaceslav & Veaceslav, în care au atacat acţiunile de anticriza ale guvernului şi au reiterat propriul pachet de măsuri. Mi-a atras atenţie următorul citat:

Potrivit lui Negruţă, un grup de experţi internaţionali a evaluat programul de guvernare al PLDM cu nota „7” din 10, programul PCRM fiind apreciat cu „0”.

Aceste note mi s-au părut extrem de cunoscute. Am verificat analiza programelor economice celor două partide, şi am văzut că notele finale erau 7 şi 0 pentru PLDM şi PCRM respectiv. Nu cred că altcineva a făcut o analiză alternativă a programelor şi a ajuns exact la aceleaşi note (nota zero este în special neobişnuită, fapt remarcat pe timpuri şi de unii comentatori).  Aşa că se pare că în opinia celor de la PLDM, Culiuc.com este scris de „un grup de experţi internaţionali”. Ştirea a fost preluată fără schimbări şi pe situl partidului, aşa că nu pare să fie vorba de-o gafă jurnalistică. Vesel...

Alte ştiri electorale.  La alegerile din aprilie am votat partidul cu un program economic relativ mai bun — PLDM.  Însă am făcut-o cu foarte mari rezerve, aşa că pe timpuri n-am vrut să-mi fac publică alegerea. Acum însă voi vota partidul care în genere nu are nici un fel de program economic. Şi, cât n-ar fi de ironic, o voi face cu mai puţine rezerve, aşa că n-am nici o problemă să-mi divulg alegerea — PDM. Nu fac agitaţie în favoarea lor şi nu am de gând să port (sau să găzduiesc) discuţii privind meritele relative ale PDM faţă de cele trei partide de opoziţie care au trecut de bariera electorală în aprilie. FYI, cum s-ar spune, nimic mai mult.

Update 9 iulie 2009

După o discuţie relativ aberantă, am decis să deschid unele paranteze (în primul rând decizia de a vota PDM) într-un comentariu aparte.]]> 2009-06-18T14:32:58Z 2009-06-10T22:00:00Z tag:www.culiuc.com,2009://1.237 2009-06-10T22:00:00Z

Patru luni în urmă subiectul „cade leul sau ba?” era cel mai discutat subiect economic în Moldova, majoritatea analiştilor şi politicienilor prognozând o cădere bruscă după alegeri. M-am pronunţat şi eu la acest subiect de patru ori. Mai recent însă analiştii economici din Moldova au preferat să se axeze pe reacţia (relativ anemică) a guvernului la criză. De leu nu se mai vorbeşte. De ce? Din simplul motiv că prognozele apocaliptice nu s-au adeverit.]]> Patru luni în urmă subiectul „cade leul sau ba?” era cel mai discutat subiect economic în Moldova, majoritatea analiştilor şi politicienilor prognozând o cădere bruscă după alegeri. M-am pronunţat şi eu la acest subiect de patru ori. Mai recent însă analiştii economici din Moldova au preferat să se axeze pe reacţia (relativ anemică) a guvernului la criză. De leu nu se mai vorbeşte. De ce? Din simplul motiv că prognozele apocaliptice nu s-au adeverit.

De la alegeri au trecut mai bine de două luni. De la 1 aprilie (ajunul scrutinului) leul s-a depreciat cu 2% faţă de dolar şi 5.8% faţă de Euro. Deprecierea medie (fiecare valută fiind ponderată la 50%) a constituit doar 3.9% — o mărime totalmente rezonabilă, care se înscrie fără probleme în oscilaţiile obişnuite ale leului pe parcursul ultimilor ani, când oscilaţiile leului nu erau subiectul #1. De la 18 februarie, când am publicat prima mea analiză la acest subiect (care a fost caracterizată de mulţi drept suspicios de optimistă) leul s-a depreciat faţă de media neponderată a principalelor două valute cu 11.1%. 11% în patru luni este o corecţie obişnuită, şi deloc o prăbuşire. Spre exemplu, corecţia din septembrie 2008 a rezultat într-o depreciere de 9.7% faţă de media celor două valute (7.4% faţă de USD şi 12% faţă de EUR) în doar două săptămâni (e drept că a fost o corecţie neargumentat de bruscă şi neanticipată).

Rate de schimb a leului faţă de Euro şi Dolar

Publicaţii anterioare

În februarie-martie am scris la acest subiect deja de patru ori:

1. Prăbuşirea leului după alegeri: da sau ba?
2. Războiul leului — The Empire Strikes Back (dar nu din toată forţa)
3. Încă o dată despre leu. Partea 1: Studiul FMI, scenarii posibile şi ultimele evenimente
4. Încă o dată despre leu. Partea 2: Dinamica balanţei comerciale

Rezervele valutare ale BNM

A fost stabilitate postelectorală a leului obţinută prin sacrificarea rezervelor valutare? Nu. Rezervele au scăzut de la 1.6 miliarde USD la începutul anului la 1.2 miliarde în ajunul alegerilor şi de atunci au rămas practic neschimbate. Mai mult ca atât, în luna mai BNM a procurat valută străină în valoare de 48 mil. USD. Mai mult ca atât, în ianuarie-mai 2009 rezervele BNM au depăşit în mediu patru luni de importuri (media pe 2008 a fost de 3.8 luni) — un indicator tradiţional (deşi inadecuat) de evaluare a suficienţei rezervelor valutare.

Rezervele BNM: milioane dolari şi luni de importuri

Comerţul extern al Moldovei

Sporirea relativă a rezervelor faţă de importuri se explică elementar — importurile continuă să fie în cădere liberă. Luna aprilie a fost în special remarcabilă — importurile au scăzut cu 46% faţă de anul trecut. În ianuarie-aprilie au scăzut importurile la toate categoriile de produse, însă cea mai mare scădere au avut-o autoturismele (în scădere cu 39%), echipamente electrice şi electronice (34%), diverse materiale de construcţie (în mediu de două ori).

Exporturile şi importurile lunare ale Moldovei

Scade şi deficitul comercial — importurile se contractează incomparabil mai repede decât exporturile. În martie am scris că în ianuarie a.c. pentru prima dată în ultimii ani deficitul comercial s-a micşorat faţă de aceeaşi perioadă a anului precedent. Analiştii apocaliptici erau sceptici dacă acea primă lună reprezenta începutul unui trend. La moment avem date pentru primele patru luni ale anului — în aprilie a.c. deficitul comercial era cu 54% mai mic decât în aprilie 2008. Vedeţi graficul de mai jos (care reprezintă o simplă extindere a graficului publicat în martie)  — mai are cineva dubii că Moldova trece printr-o ajustare masivă a balanţei comerciale?

Creşterea în procente a deficitului comercial lunar faţă de aceeaşi lună a anului precedent

O scurtă abatere: dinamica contului curent

Mi se va reproşa că este incorect să ne axăm atenţia doar asupra contului comercial; corect ar fi să analizăm dinamica contului curent. Spre regret, BNM încă n-a publicat balanţa de plăţi pentru primul trimestru. Însă în Moldova, contul curent este dominat de contul comercial plus remitenţele — în 2006-08 operaţiunile în aceste două conturi erau responsabile pentru 75% din toate operaţiunile din contul curent, iar corelaţia dintre balanţa contului curent şi balanţa comercială + remitenţe constituie 96%. Astfel, cunoscând datele privind remitenţele şi balanţa comercială, putem uşor prognoza contul curent pentru primul trimestru.

Deficitul contului curent vs. deficitul balanţei comerciale minus remitenţe (date trimestriale, 2007-08)

Deficitul comercial în primul trimestru a constituit 502 mil. USD, remitenţele în aceeaşi perioadă au constituit 227 mil. USD, în scădere cu 30% faţă de primul trimestru 2008 — recunosc că e o scădere ceva mai mare decât cea pe care o anticipam. Deci deficitul „balanţei comercială extinse” (balanţa comerţului cu bunuri plus remitenţele; de facto includem remitenţele drept încă un export) a constituit 275 mil. USD. Utilizând ecuaţia regresiei din graficul de mai sus (Deficitul contului curent = 0.7349*Deficitul balanţei comercială extinsă — 31.462), obţinem că deficitul contului curent în primul trimestru a constituit circa 170 milioane USD, în scădere cu 27% faţă de primul trimestrul 2008. Evident, această previziune presupune că relaţia dintre componentele contului curent va rămâne neschimbate faţă de anii precedenţi, ceea ce nici pe departe nu este garantat în condiţiile extraordinare actuale. Să vedem care vor fi datele reale — BNM urmează să le publice cam într-o lună...

E interesant că în ultimul World Economic Outlook (aprilie 2009) FMI prezice că deficitul contului curent în 2009 va rămâne la nivelul anului 2008 — 19.4% din PIB. Considerând că FMI-ul anticipează o scădere a PIB-ului cu 3.4%, obţinem că contul curent urmează să scadă şi el cu 3.4%, o scădere incomparabil mai mică decât rezultatul simplelor mele extrapolări. Pe de altă parte, se pare că FMI deja şi-a revizuit prognozele privind dinamica PIB-ului în Moldova — chiar astăzi şeful misiunii a declarat că economia se va contracta cu cel puţin 9%. Posibil curând vor fi (sau deja au fost?) revizuite şi prognozele privind balanţa contului curent.

Politica monetară

A fost oare rezilienţa leului cauzată de o politică monetară restrictivă? În linii mari, şi aici răspunsul este negativ.  Evident, vânzările nete de valută au dus la contractarea masei monetare (cu circa 24% între decembrie 2008 şi aprilie 2009), însă BNM a compensat parţial această contractare fapt prin scăderea dobânzilor. Astfel, în 2009, BNM a scăzut rata de bază în ianuarie (la 12.5%), februarie (11%) şi, în final, în mai a adus-o la cel mai scăzut nivel din februarie 2003 — 10%. Norma rezervelor obligatorii de la mijloacele atrase a rămas la 17.5%, dar cred că urmează să ne aşteptăm la o relaxare şi la acest capitol. În rezultat, M3 a scăzut relativ modest — cu 11% din decembrie până-n aprilie. Aceste acţiuni au fost reflectate în preţul capitalului: rata dobânzii la depozite a scăzut cu 2 procente (de la 20.7% în ianuarie la 18.7% în aprilie), iar rata dobânzii la credite a rămas la nivelul ultimilor cinci luni a anului precedent — 22-23%.

Totuşi, de ce n-a căzut leul?

Dacă BNM n-a sacrificat rezervele valutare şi n-a mărit atractivitatea leului mărind rata dobânzii, apoi cum de-a reuşit leul să se menţină la un nivel mult mai ridicat decât valutele ţărilor vecine? Simplu: datorită contractării cererii agregate — gospodăriile, firmele şi sectorul public şi-au redus cheltuielile, în special cele în valută (importurile). De ce această ajustare în jos a importurilor a fost atât de rapidă în cazul Moldovei? Voi presupune că urmează să ne bucurăm de faptul că remitenţele constituie circa o treime din PIB şi din intrările de valută (în 2008).  Gospodăriile sunt mult mai flexibile în ajustarea cheltuielilor decât întreprinderile şi statul (cart sunt constrânşi de contracte şi obligaţiuni pe termen lung). Odată ce au scăzut remitenţele, cheltuielile (inclusiv în valută) gospodăriilor-recipiente de remitenţe au scăzut imediat unul la unul.

Ar fi bine şi guvernul să scoată un adevărat program anticriză, care ar recunoaşte scăderea dramatică a veniturilor fiscale de pe urma contractării importurilor. Unicul punct anticriză pe care l-am găsit în programul „noului” guvern este micşorarea cu 20% a cheltuielilor administraţiei publice. Asta nici pe departe nu este suficient. E drept că în situaţia politică actuală, este imposibil de presupus că guvernul va întreprinde paşi radicali. Aşteptăm alegerile repetate...

Ce facem mai departe?

Spre fericire, BNM este o instituţie independentă (cel puţin pe hârtie), şi deci mai puţin constrânsă decât guvernul de luptele politice. În final, PCRM poate face trimitere la independenţa autorităţii monetare în caz dacă banca întreprinde acţiuni nepopulare (posibil cu acordul tacit al aceluiaşi partid). De aceea nu este lipsit de sens să analizăm opţiunile BNM prin prisma economiei (şi nu doar a intereselor politice).

În februarie scriam că o corecţie a cursului era necesară pentru a permite supravieţuirea industriilor de export. După cum am scris la început, leul într-adevăr s-a depreciat uşor — cu 11% în patru luni faţă de media neponderată a euro şi dolar. Este această corecţie suficientă pentru a permite exportatorilor să respire mai uşor în condiţiile contractării cererii mondiale?

Dacă Eurozona şi SUA erau principalii parteneri comerciali ai Moldovei, apoi răspunsul era să fie unul pozitiv. Însă principalii parteneri comerciali ai Moldovei sunt Rusia, România şi Ucraina, de aceea cursul leului faţă de euro şi în special dolar nu este cine ştie ce relevant. Ţările din regiune şi-au depreciat valutele considerabil în ultimul an. În rezultat, în martie 2009 (ultima lună pentru care IFS oferă date) NEER a crescut cu circa 7% de la începutul anului şi cu 29% faţă de ianuarie 2008. [NEER (Nominal Effective Exchange Rate) este rata de schimb efectivă, faţă de coşul valutelor partenerilor comerciali ai Moldovei, ponderea fiecărei valute din coş fiind proporţională cu cota respectivei ţări în comerţul extern al Moldovei.]

În final însă, competitivitatea ţării depinde de rata de schimb efectivă ajustată la inflaţia tuturor valutelor (a ţării şi a partenerilor săi comerciali); asta şi este rata reală de schimb. FMI oferă date privind REER (Real Effective Exchange Rate) doar până-n martie, dar şi asta ne va fi suficient pentru a demonstra dinamica recentă.

Rate de schimb efective: nominală (stânga) şi reale (dreapta)

Presupun că extinderea graficului până-n mai 2009 ar arăta o careva depreciere reală. Totuşi, este cert că exportatorii continuă să fie penalizaţi dublu: de contractarea cererii pe pieţele de desfacere şi de puterea relativ înaltă a leului faţă de valutele partenerilor comercialei.

Balansarea tuturor obiectivelor şi constrângerilor cu care se confruntă BNM este un exerciţiu deloc simplu. Printre riscurile deprecierii de mai departe se numără: inflaţia, deteriorare bilanţurilor băncilor comerciale, scăderea de  mai departe a veniturilor fiscale din TVA la import, creşterea costurilor de finanţare a datoriei externe şi alte efecte nefaste. Pe termen lung, însă, exportatorii sunt unicii care pot scoate ţara din recesiunea actuală. De aceea sper că BNM, deşi nefiind supusă presiunii de depreciere a leului (această presiune fiind eliminată de scăderea cererii agregate), va găsi curajul să continue deprecierea leului. Sper să o facă într-o manieră previzibilă şi transparentă, anunţând politica valutară într-un propriu program monetar de anticriză. Surprizele monetare sunt ultimul lucru de care are nevoie economia Moldovei.

Post Scriptum

Cu o probabilitate de 99%, asta este ultima publicaţie pe Culiuc.com în care abordez subiecte economice curente. De asemenea nu merită să aşteptaţi publicaţii privind guvernarea şi situaţia politică curentă din ţară. Utilizând nomenclatorul categoriilor Blogovăţului, de-acum încolo Culiuc.com va fi mai mult „blog personal” şi mai puţin „blog de specialitate”.

]]>

Cina

Avionul de la Frankfurt aterizase în după amiaza zilei de 5 mai. În aceeaşi seară, câţiva studenţi moldoveni şi români de la Harvard şi MIT s-au întâlnit cu Dorin la un restaurant din Harvard Square.

Am discutat drepturile omului, perspectivele pentru alegerile anticipate, accesul opoziţia la mass media, rolul actual şi potenţial al UE în soluţionarea situaţiei politice din Moldova, gradul de fraudare a alegerilor, etc. Evident, am discutat şi despre programul economic al PL, şi în special politica agrară şi perspectivele de atragere a investiţiilor pe termen scurt.

Dorin n-a comandat desert. Greşeală — era bun.

Bramburind prin Harvard

A doua zi dimineaţă Dorin a oferit un interviu unui ziar românesc (nu ţin minte exact care), după care i-am făcut o excursie de o oră prin Harvard. Dorin fotografia universitatea, eu îl fotografiam pe Dorin fotografiind universitatea.

Evident, am trecut şi prin Harvard Square, unde cu trei săptămâni în urmă au avut loc manifestaţiile de protest moldoveneşti.

Şi la liderii opoziţiei se mai dezleagă şireturile.

Probabil cea mai mare impresie i-a lăsat grădina interioară a unui cămin studenţesc (asta-i Lowell House, dar cam toate arată aşa).

„Nici ograda Primăriei nu-i atât de amenajată”. Nu e de mirare, considerând că bugetul anual al universităţii depăşeşte bugetul municipal de >20 de ori: 3.46 miliarde dolari vs. 170 milioane.

La o adică, bugetul Harvardului este de două ori mai mare decât cheltuielile prevăzute în bugetul de stat pentru 2009 (circa 1.7 miliarde dolari) şi este comparabil cu întreg PIB-ul Moldovei (circa 6 miliarde dolari în 2008).

Am avut impresia că părăsea ograda căminului cu puţin regret.

Am ieşit la râu.

Dorin se inspiră din clasică: citeşte fragmentul unei cuvântări de-a lui JFK la intrarea în parcul din faţa la Kennedy School.

Interviu

Al doilea interviu era cu Harvard Review, o revistă cu circulaţie internaţională. Interviul a avut loc în holul Clubului . Anturajul şi lumina erau extrem de fotogenice, aşa că am fotografiat fără întrerupere timp de jumătate de oră.

Dorin îi arată jurnalistului imagini ale tinerilor bătuţi de poliţie.

Dorin i-a povestit jurnalistului despre auditul listelor electorale efectuat de opoziţie (sau doar de PL? — nu sunt sigur). Din spusele primarului, au analizat în detalii circa 100 mii voturi, din acestea 20 mii s-au dovedit a fi fraudate. În fotografia de mai jos, Dorin citeşte de pe foiţă distribuţia fraudelor după tip (voturi fără buletin de identitate, voturi multiple, voturi ale alegătorilor morţi, etc.).

Mi-au reuşit şi câteva portrete de calitate (sincer să fiu, n-am văzut pe net fotografii mai reuşite cu Dorin).

După interviu am mai avut ceva timp să stăm la taclale — clubul oferă o ambianţă perfectă pentru discuţii (şi fotografii). Lidia Spătaru, prima moldoveancă care absolvit Harvardul, a avut un rol primordial în organizarea vizitei primarului la universitate.

Am vorbit despre libertatea cetăţenilor şi despre rolul statului în viaţa economică şi încă o dată ne-am convins de prăpastia care ne separă la capitolul economic (după mine, o demonstraţie a faptului că Partidul Liberal este lipsit de economişti liberali). Iată-ne în mijlocul disputei:

Dorin consideră că statul este responsabil să asigure salarii care cel puţin ar acoperi minimul de existenţă. Mă întreb unde a dispărut avocatul tezei „statul — arbitrului echidistant”. Pentru mine, salariul nu este decât încă un preţ stabilit (fie şi imperfect) de piaţă, şi raportul acestuia faţă de minimum de existenţă este o urmare a politicilor statului, nu un levier în sine. Dorin zice „ok, dar salariile din sfera bugetară?”. Well, sfera bugetară nu trăieşte în vid — ridicarea salariilor bugetare peste nivelul salariului de echilibru din sectorul privat nu va duce la îmbogăţirea cetăţenilor, ci la creşterea datoriei de stat (şi/sau inflaţiei) şi la distorsionarea alocări resurselor productive.

În drum spre hotel, am discutat despre viitorul preşedinte, importanţa principiilor politice vs. competenţă profesională (nu e greu să ghiciţi cum fiecare dintre noi ordonează aceste virtuţi) şi altele.

Harvard Kennedy School. Prezentarea

La orele patru după masă a avut loc evenimentul principal al vizitei — o prezentare la Kennedy School sub genericul „Democracy Under Attack in Moldova”. Am scris anterior că prezentarea urma să ia loc într-o sală cu o capacitate de doar 30 persoane. La sugestia mea, Programul Kokkalis a mutat evenimentul într-o sală mai încăpătoare (44 locuri), însă le-am prezis că şi asta va fi supraplină. Aşa şi a fost — vreo 15-20 persoane stăteau în picioare de-a lungul pereţilor.

Majoritatea din auditoriu erau moldoveni şi români. Mulţi moldoveni au venit din statele vecine (New Hampshire, Connecticut, Vermont).

Erau câţiva profesori, câţiva doctoranzi din Europa (în special nemţi), şi o mână de studenţi din Kennedy School. Iată o chinezoaică, un turc şi un azer:

Prezentarea a început cu un filmuleţ de-un sfert de oră, în care se făcea o recapitulare a evenimentelor recente din Moldova. Accent se punea pe tinerii bătuţi şi, evident, pe cei ucişi. Clipul era bine montat; o bună parte era tradusă calitativ în engleză (mă întreb dacă este disponibil online).

Dorin a vorbit timp de vreo 40 minute într-o engleză bună (a mai uitat un cuvânt-două, dar nu se sinchisea să întrebe cum se traduce), fără a citi de pe foaie. Nu voi relata aici întreg conţinutul cuvântării — Programul Kokkalis a promis să publice înregistrarea video a evenimentului pe site cât se poate de curând (vedeţi mai jos — pe youtube deja a apărut o înregistrare video neoficială a evenimentului).

A vorbit în special despre încălcarea drepturilor omului, punând accent pe circa 40 cazuri documentate într-un raport adresat Guvernului SUA şi organizaţiilor societăţii civile din SUA.

A vorbit despre fraudarea alegerilor (a repetat rezultatele auditului listelor), despre rolul negativ al UE (care este gata să ignoreze nelegiuirile comuniştilor pentru a ascunde propriile eşecuri în relaţiile cu Moldova), despre stabilirea dictaturii în Moldova, despre manipularea mass mediei şi altele.

După aceasta a urmat o serie de întrebări din partea publicului, facilitată de directorul Programului Kokkalis, Elaine Papoulias. Dorin s-a descurcat bine cam cu toate.

Dorin analizează o întrebare:

Dorin răspunde la întrebare:

Dorin din nou face referinţă la raportul privind încălcarea drepturilor omului:

Un absolvent român de la Harvard Law School l-a întrebat direct despre perspectivele unirii cu România. În linii mari, Dorin a răspuns că nu toate nelegiuirile istorice (28 iunie 1940) pot fi soluţionate prin inversarea acestora şi că problema separării celor două state va dispărea la momentul aderării Moldovei la UE. În opinia mea, un răspuns mai bun nici nu există. S-a mai întrebat de Transnistria şi Rusia, despre sursele de finanţare a campaniei PL (Dorin a răspuns ferm că toate provin din interiorul ţării), despre coaliţia anticomunistă şi multe altele.

Spre sfârşit, Elaine Papoulias i-a cerut lui Dorin să promită că va reveni la universitate până la sfârşitul anului. Dorin a căzut de-acord. După încheierea evenimentului, organizatorii vroiau să-l ducă direct la aeroport (avionul spre Washington decola în mai puţin de două ore). Dorin însă a găsit timp să schimbe două vorbe cu câteva persoane care s-au apropiat de el...

... s-a fotografiat în faţa şcolii cu grupul de moldoveni şi români...

... şi a rostit câteva cuvinte de adio: „vrem de la voi soluţii pentru dezvoltarea Moldovei”.

În final, Elaine şi Lidia au fost nevoiţi să-l tragă pe Dorin practic cu sila în automobilul care urma să-l ducă la aeroport. La DC îl mai aşteptau întâlniri cu Departamentul de Stat şi alte agenţii federale. Iar noi — câţiva studenţi moldoveni şi români — am mers să mai punem ţara la cale la o halbă de bere.

P.S. Video

Pe Youtube a fost plasată înregistrarea neoficială a evenimentului de la Harvard Kennedy School. Sunetul nu este impecabil, însă totul este clar. La moment au fost publicate unsprezece părţi:

• Chirtoacă @ HKS. Partea 1
• Chirtoacă @ HKS. Partea 2
• Chirtoacă @ HKS. Partea 3
• Chirtoacă @ HKS. Partea 4
• Chirtoacă @ HKS. Partea 5
• Chirtoacă @ HKS. Partea 6
• Chirtoacă @ HKS. Partea 7
• Chirtoacă @ HKS. Partea 8
• Chirtoacă @ HKS. Partea 9
• Chirtoacă @ HKS. Partea 10
• Chirtoacă @ HKS. Partea 11

P.P.S. Notă pentru jurnalişti

Dacă intenţionaţi să preluaţi materialele de pe site (incl. fotografii), fiţi atât de amabili să indicaţi sursa şi, în mod obligatoriu, să faceţi link la această pagină. Stimaţi lucrul altora.